Un Chişinău al meu

By on octombrie 23rd, 2011

Am fragmente de amintiri despre primele mele întâlniri cu oraşul Chişinău. Îmi amintesc unele imagini în detalii parcă rupte dintr-un film în care eu jucam rolul principal. Un şir întreg de episoade în care eu decopeream o nouă lume. Îmi amintesc de spectacolul cu ocazia Zilei Internaţionale a Profesorului de la Palatul Naţional unde am ajuns pe la 4-5 ani. Îmi amintesc cum la 6 ani mergeam cu mămica prin Piaţa Centrală pentru cumpărarea primelor rechizite şcolare. Îmi amintesc şi acum de băile în lacul din parcul Sculeni pe când aveam 7 ani. Îmi amintesc de starea de bucurie pe care o aveam atunci când mergeam la Chişinău şi asta pentru că ştiam că momentul savurării unei îngheţate se apropie. Sunt imagini ce au rămas clar întipărite în memoria mea. Ce le lipseşte acestor amintiri sunt ideile ce se plimbau prin căpuşorul meu la vederea necunoscutului.


Aveam 12 ani. Familia mea trecea printr-o situaţie financiară mai grea. Era perioada în care statul abia îşi revenea după criza anului 1998 iar bugetarii îşi aşteptau salariile demult nevăzute la culoare. Fratele meu mai mare era student în Chişinău şi era unul dintre membrii orchestrei Circului de Stat din Chişinău. Da, vorbesc de acelaşi circ pe care îl vedeam numai la TVM în înregistrări. Printr-un miracol fratele meu îmi putea oferi şansa să particip ca şi spectator la unul din spectacolele desfăşurate la acea vreme. Era de-a dreptul fantastic pentru mine! Aşa că părinţii au făcut un efort pentru ca eu să ajung la Chişinău de unde am fost „pescuită” de fratele meu spre descoperirea unei lumi crezută intangibilă până în acel moment. Am aşteptat ziua fără a mai avea stare de altceva, eram ca şi omul pierdut în deşert şi care ştie că la o zi de mers o să găsească o oază. Când am ajuns în faţa clădirii circului eram vrăjită de acea construcţie impunătoare. În sală am aşteptat cuminte să iasă toţi artiştii şi toate animalele pe care le vedeam numai la TV. Am savurat fiecare defilare, fiecare acrobaţie, fiecare glumă a clovnilor, fiecare tumbă…Totul era spectaculos şi eu eram parte din tot!


După reprezentaţie am plecat cu fratele meu spre căminul lui. Pentru a ajunge acolo am luat troleibuzul 10 până la parcul Ştefan cel Mare, iar de acolo am făcut o plimbare până la clădirea căminului. Vedeam atât de multă lume pe stradă, treceau atâtea maşini printre troleele care se plimbau pe rutele lor. Priveam în stânga, priveam în dreapta, imaginea nocturnă a Chişinăului reuşise să mă încânte. Eram acolo, în mijlocul capitalei statului a cărui cetăţean eram. Îmi amintesc momentul în care am văzut restaurantul McDonald’s de pe strada Ştefan cel Mare. Era acelaşi McDonald’s pe care îl vedeam în filmele americane şi în care îmi propuneam să ajung “când voi creşte mare”.


Gândurile ce mi se perindau prin minte în acel moment erau că eu trebuie să ajung aici. Planul de viitor era simplu, termin studiile gimnaziale şi mă prezint la admiterea unui liceu din capitală. Iar după mă aşteaptă anii grandioşi de studenţie. Mă şi vedeam de mână cu prima iubire plimbându-mă pe străzile şi parcurile capitalei. Viaţa mea urma să fie veselă, activă şi verde, exact ca şi spiritul pe care îl simţeam eu că îl are Chişinăul.


După 3 ani asta şi făceam, deveneam elevă a unui liceu doar că în capitala României. Iar după acest moment Chişinăul a rămas mai mult un punct de escală pentru mine. Îl vizitam de cele mai multe ori dimineţile devreme ori serile târzii atunci când ajungea autocarul de pe ruta Bucureşti – Chişinău ori când plecam înapoi la studii. 3 ani au fost de-ajuns să îmi schimb ideile despre viitorul meu chişinăuian. Reveneam mereu cu alte gânduri, nici unul asemănător cu cele avute pe strada Ştefan cel Mare când aveam 12 ani. Cu trecerea anilor mă simţeam tot mai străină acasă, iar Chişinăul – cel care trebuia să mă atragă prin diversitate, cultură, oameni, tradiţii – ajuta la creşterea sentimentului de neapartenenţă.


Chişinăul anului 2011 nu este oraşul care să impresioneze prin arhitectură. Acesta este oraşul care frapează cu oamenii care-l locuiesc. Străzile sunt colorate de tineri frumoşi – fetele noastre cochete de pe podium – şi cu oamenii bătrâni care ar vrea să îţi povestească din experienţele lor de viaţă, numai dacă nu ne-am grăbi mereu. Şi arătaţi-mi, vă rog, vreun străin care a fugit de la o masă tradiţională moldovenească stropită cu vinişor curat ca lacrima făcut cu suflet? Aşa indivizi n-au călcat pământul lui Ştefan, sunt sigură!


Tot Chişinăul este cel care are o Piaţă Centrală şi câini vagabonzi care reuşesc să îi şteargă din frumuseţe. Sunt probleme rezolvabile, dar nu se vrea. De acu’, fiecare conducător cu planurile şi priorităţile lui. Şi apoi astea’s probleme în capul meu, om care nu locuieşte în acest oraş. Cine ştie cum ar reacţiona locuitorii lui dacă li s-ar schimba adresa Pieţei Centrale sau dacă nu ar avea vreun câine tovarăş pe străzile oraşului? Poate tocmai aceste defecte fac din Chişinău un oraş unic, îndrăgit de unii, hulit de alţii, dar cu amintiri pentru toţi…


La cei 575 de ani ai tăi eu vreau să îţi doresc mulţi înainte cu schimbări dorite de locuitorii tăi! Să te văd brav şi strălucitor în ochii tuturor! La mulţi ani, Chişinău al visurilor mele!


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia.

Dacă îţi place, distribuie:
Tags: , , ,

Leave a Reply

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.