Posts Tagged ‘tradiţii’

Tradiţii – noi şi vechi

By

Căutând definiţia cuvântului tradiţie, DEX-ul îţi sare în ajutor şi primeşti următoarea versiune:


„TRADÍȚIE, tradiții, s. f. Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică.”


În general sunt o persoană căreia îi plac tradiţiile, îmi place să aud poveşti despre tinereţile părinţilor, bunicilor şi, cel mai important, despre rânduielile cu ocazia diferitelor evenimente din viaţa omului.


Anii trec, generaţiile se schimbă şi o dată cu acestea mai pierdem din obiceiurile neamului românesc. Dar noile invenţii, ideologii, dorinţe reuşesc să adauge aşa numitele noi datini.


În toamna anului 2003 am luat parte la una din noile tradiţii din Moldovioara. Prima impresie a fost de uimire, mai târziu a fost de normalitate, iar acum este de nonsens. Aceste reacţii s-ar putea explica prin faptul că în 2003 puteam fi impresionată uşor, a doua pentru că eram în plin proces de descoperire al lumii şi preferam să stau într-un con de umbră. Cu alte cuvinte, să am siguranţa că fac parte din turma lumii. În ultima fază sunt acum când exagerările demonstrative mi se par un kitsch banal.


Dar hai să vă luminez la ce mă refer. În 2003 făceam parte dintr-o echipă de nuntaşi „chişinăueni”. Atunci am aflat că nunta la Chişinău fără a depune flori la nenea Ştefan-cel-Mare şi la soroc let focul veşnic este ca şi o iarnă fără zăpadă. În primul rând, eram atât de mândră ca fac parte din grupul de tineret care are onoarea şi privilegiul de a se plimba cu mirele şi mireasa încât aceste etape ale evenimentului mi se păreau şi mai deosebite. Recunosc că nici atunci nu le înţelegeam sensul, dar aşa era regula. Şi mă tot gândeam, las’că o să cresc eu mare şi o să vadă Ştefan ce flori o să primească de la mine! Ehehe… Asta poate că mereu mi-am imaginat că nunta o să îmi fie la Chişinău, sau nu, nici nu-mi mai amintesc.


Acum cu toată sinceritatea mă pronunţ că nu înţeleg acest ritual. Nu văd cum îmi va fi nunta mai deosebită dacă o să stau la coada pentru a depune flori la aceste monumente. Adică pozele memorabile de la nunta mea o să fie la fel de „unice” ca şi la celelalte zeci de mii de miri şi mirese. Înţeleg conceptul de a urma nişte tradiţii şi că al nostru Chişinău vrea să ofere şi el locuri speciale pentru proaspeţii însurăţei. Pe de altă parte eu văd această plimbare ca o simplă lipsă de imaginaţie. Vine echipa de filmat şi fotografiat şi zice: „Iaaaa fujiţî oleacî printre hulubii din faţa Catedralei Naşterea Domnului şi iaaaaaa sî merjim şi pe la Ştefan şi deamu’ putem sî merjim la local. Aşă, aşă, ei gata (stop cadru), tăt normal!”.


Ei, da’ Dumnezeu cu mine că nu înţeleg „noile” tradiţii. Poate am să cresc mai mare şi o să înţeleg aceste activităţi. Dar până atunci poate mă ajută vreunul din voi cu vreo explicaţie.


P.S. Odnoklassniki este cea mai bună dovadă a acestor ritualuri.

Festivalul „La poalele Ţiglei”

By

În anul 2007 Primăria satului Văsieni şi Secţia Cultură Ialoveni au hotărât că meşteşugarii populari trebuie sărbătoriţi. Aşa a luat naştere festivalul care anul acesta a ajuns la cea de-a IV-a ediţie. De 4 ani ziua de 28 a lunii lui Gustar se întâmpină meşteşugarii în ograda Muzeului raional de istorie şi etnografie „Anatol Candu” din satul Văsieni, raionul Ialoveni. Programul ediţiei de anul acesta îl puteţi vedea aici.


În video-ul de mai jos puteţi asculta cântecul drag mie, „Fuga”, în interpretare proprie şi puteţi vizualiza poze de la ediţia a II-a a aceluiaşi festival.




Iubire şi respect

By

Ce este iubirea? Cum am defini respectul? Termeni pe care de cele mai multe ori îi găsim folosiţi în aceeaşi propoziţie, identificând acelaşi gând.


Dacă am da fuga la DEX am primi următoarele definiţii pentru iubire şi respect:

  • Iubire = sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus. Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva.
  • Respect = atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva.



Citind aceste definiţii îmi vine greu să mai folosesc iubire şi respect cu acelaşi sens. Îmi dau seama că descriu două sentimente care iau naştere diferit. Iubirea vine din inimă, iar respectul vine din raţiune. Astfel ne dăm seama că să iubeşti şi să respecţi nu e acelaşi lucru. Poţi iubi orice: un om, un tablou, o ploaie de vară, un zumzet al naturii, casa, zona de confort, un moment, opera unui poet, o melodie, o aplicaţie, laptopul tău etc. Însă cuvântul respect are cu totul alte implicaţii. Acesta se câştigă, pentru a obţine respectul tău o persoană poate munci timp îndelungat. Totul depinde de standardele proprii. Ai nevoie de dovezi, de acţiuni pentru a „împărţi” respect.


Din păcate, zilnic întâlnesc oameni care ştiu să împartă iubire şi nu folosesc respectul ca pe un filtru menit a mai tăia din numărul doritorilor să primească iubirea. Nu oricine este destoinic de admiraţia ta. Iar pentru a putea face diferenţa trebuie să îţi foloseşti puterea raţiunii. De foarte multe ori vedem persoane care suferă. Suferă din dragoste, din nebăgare în seamă. Suferă deoarece nu sunt apreciate cum se cuvine. Şi de aici vine întrebarea: DE CE? Poate pentru că s-au lăsat purtate de sentimente? Poate pentru că nu au ştiut să se impună la timp? Cu alte cuvinte nu au reuşit să câştige respectul sau să îl impună.


De ce avem în jurul nostru decepţii în cuplu? De ce simţim o preponderenţă a divorţurilor? Eu cred că răspunsul este unul. Aceste cupluri s-au iubit, NU s-au respectat. Este demonstrat ştiinţific că cele mai multe relaţii durează numai dacă ele se bazează pe prietenie. Altfel spus, la început a fost o prietenie şi o atracţie fizică puternică. Timpul îşi spune cuvântul şi această prietenie se transformă într-o frumoasă şi puternică relaţie de cuplu. Majoritatea cuplurilor care au drept fundament povestea de mai sus tind să celebreze şi nunţi de aur.


Ce am întâlnit destul de des a fost faptul că într-un cuplu bărbatul vrea să fie respectat indiferent de ce acţiuni face. Consideră respectul un drept, nu un sentiment pentru care trebuie să lupte. Ce este dureros este faptul că femeile acceptă acest lucru fără să îşi dea seama că ele sunt nişte fiinţe libere care în faţa legii sunt egale în tot şi în toate. Pardon, eram pe punctul să uit precizarea statutului femeii în religie. Acolo, cu toate că este subînţeleasă poziţia de egalitate a femeii în raport cu cea a bărbatului, tot ea se face vinovată pentru că au fost alungaţi din Eden. Ştim cu toţi povestea lui Adam şi a Evei.


Ce mă debusolează pe mine mult este faptul cum poate cineva să pretindă respect atunci când loveşte sau înşeală? Dar şi mai greu îmi vine să înţeleg persoanele care acceptă să fie bătute sau înşelate. Probabil nu am destulă experienţă de viaţă pentru ca să înţeleg motivele pentru care persoanele în cauză acceptă astfel de tratamente. Cu siguranţă nu pot să înţeleg sentimentul de singurătate pe care l-aş putea simţi în condiţiile în care aş ajunge la 50 de ani singură, fără un partener de viaţă. Însă cred că mi-ar plăcea mai mult să mă ştiu singură decât suferind din cauza lipsei de respect a celui care ar trebui să îmi fie suflet pereche. Mai scriu despre asta peste vreo 30 de ani :-D.


Însă tot felul de poveşti din categoria de mai sus au loc din cauza nivelului de cultură, mentalitate, tradiţie şi educaţie. Din ce în ce mai mult mi se pare că ar fi util ca o materie de genul „Viaţa în familie” să fie prezentă în curricula şcolară. Copiii ar trebui să fie învăţaţi din „faşă” valorile familiei. Acum acestea sunt lăsată în grija părinţilor dar cu toţi ştim că nu prea există familii model. Ori un copil care nu poate măcar studia un altfel de exemplu decât cel al familiei proprii ajunge să repete aceleaşi greşeli. Nu pentru că i-ar plăcea, ci pentru că nu are cu ce să facă comparaţie.

Atitudine

By

Din ce în ce mai mult mi se conturează, şi în acelaşi timp mi se adevereşte, faptul că eşti iubit cu atât mai mult cu cât reuşeşti să îţi manifeşti ataşamentul faţă de cei din jur mai puţin. Nu mă refer aici numai la relaţii de cuplu, ci şi la acele de prieteni, cât şi acele părinţi – copii, frate-frate, frate-soră.


Însă eu sunt un om care totuşi crede că lucrurile ar trebuie să stea diferit. Lumea să dăruiască dacă îşi doreşte să primească. Să nu se mai meargă pe tradiţii vechi şi răsuflate. Faptul că împarţi acelaşi ADN ar trebui să fie un ajutor, nu un necesar ca relaţiile dintre doi oameni să funcţioneze. Respectul ar trebui să îl câştigi, nu să îl consideri un drept dacă ai avut norocul să te naşti înaintea altuia.


Dacă încep să caut prin amintiri îmi dau seama că am destule poveşti legate de acest subiect. Poveşti în care am avut rol de spectator, personaj secundar sau, cel mai rău sau mai bine, personaj principal. Au fost destule momente în care am fost eu la un capăt şi la celălalt capăt era un prieten, părinte, frate.


Am fost crescută în cel mai interesant mod posibil. Oamenii din jurul meu au avut grijă să îmi iau lecţiile de viaţă la timpul potrivit. Cât am fost mică eram o egoistă. Aşteptam doar să primesc (la vremea aceea bomboane :-D). Îmi amintesc şi acum când unul din fraţii mei mi-a promis că nu voi mai vedea nici măcar o bomboană din partea lui până nu voi înţelege valoarea de a dărui. Promisiunea mi-a fost dată tocmai pentru că cumpărasem nişte biscuiţi pe care am binevoit să îi mănânc singură, fără a-mi trece prin cap să-i împart cu cei care au făcut acest lucru cu mine.


Mai târziu în viaţă, după ce mi-am învăţat lecţia, am început să caut în viitori oameni dragi acelaşi lucru pe care eu eram dispusă să îl ofer. Nimic mai mult, nimic mai puţin! În capul meu doar aşa poate funcţiona o relaţie, oricare ar fi ea.


Voi cum credeţi că ar trebui să se întâmple? Cât de mult ar trebui TU să oferi? E mai bine să joci la rece pentru a obţine mai multă atenţie?