Posts Tagged ‘România’

Ce spune despre România cazul Vişinescu

By

Guest post by Sorin Pirău

Înainte de a citi acest articol, vă rog să aruncaţi un ochi aici şi aici. Ca să ştim de unde pornim. Bun, nu intenţionez să discut despre caz în sine, să-mi exprim uimirea şi consternarea în faţa unei asemenea situaţii sau să mă pornesc într-o tiradă răzbunătoare de tipul „acestui om ar trebui să i se facă şi să i se dreagă”. Fiecare din noi este liber să emită propriile judecăţi.

Pe mine m-a frapat un detaliu care a fost scăpat cu vederea. Spre deosebire de unele voci din presă care susţin că fostul torţionar Vişinescu a fost „protejat” de unele structuri ale statului (Securitate, SRI, armată, justiţie etc), din păcate eu nu cred această variantă. Şi spun din păcate pentru că mi-aş dori să fie adevărată. Asta ar însemna că foştilor exponenţi ai sistemului criminal stalinist le este teamă că vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor şi atunci au nevoie de cineva să-i protejeze. Ar însemna că le este frică nu doar de justiţie, ci şi de alţi oameni simpli care aflând de trecutul lor înnegurat i-ar izola din punct de vedere social, poate chiar ar recurge la alte acte mai agresive în dorinţa de „ a face dreptate”.

Dacă acest torţionar ar fi fost protejat „pe bune”, cât de greu era să se emită un certificat de deces pe numele său adevărat, iar lui să i se dea o nouă identitate? În loc de Alexandru Vişinescu – torţionarul de la Rîmnicu Sărat, putea fi cunoscut ca Nea’ Alexandru Vişoianu, fostul maistru electrician de la fabrica de conserve Tîrgu Măgurele proaspăt mutat în Bucureşti să stea mai aproape de fiul său şi de cele două nepoate care tocmai ce au dat bacalaureatul. O acoperire slăbuţă în cazul unei eventuale investigaţii serioase a „structurilor de stat”, dar îndeajuns de solidă încât să prevină situaţia dată în care doi jurnalişti te iau ca din oală după o plimbare prin Cişmigiu. Dacă se dorea ceva mai sigur, atunci trebuia mutat din buricul Bucureştiului şi dus la un schit în Munţii Ceahlăului ca şi fratele Alexandru, un văduv necăjit care tocmai a depus jurământul tăcerii, sau, şi mai bine, trimis pachet într-un sat din Transnistria, un loc în care nici cel mai lung braţ al legii (româneşti cel puţin) nu l-ar putea ajunge…

Însă n-a fost aşa. Chiar şi vecinii săi ştiau că este „cel de la penitenciare”, şi nu păreau deloc deranjaţi de asta. De aceea înclin să cred că singura protecţie reală a acestor personaje este ignoranţa oamenilor de rând. Şi nu mă refer aici doar la adolescenţi cu capul în nori care oricum nu ştiu pe ce lume trăiesc, ci la majoritatea oamenilor care asociază crimele comunismului cu coada la carne, cele două ore de televizor pe zi şi cu bruiajul suportat de Radio Europa Liberă, uitând despre perioada pre-Ceauşescu şi despre ororile întâmplate atunci. Ca să fac o paralelă, credeţi că veţi auzi în Germania vecinii unui bătrânel spunând presei că este „cel de la lagăre”?

În încheiere, cred că informarea este cel mai important lucru. De aceea, v-aş sugera să vizionaţi serialul Memorialul Durerii, „singurul proiect de televiziune care oferă una dintre cele mai complexe şi documentate imagini asupra regimului comunist din România”. A fost realizat de către TVR la începutul anilor ’90 şi cuprinde interviuri cu foşti deţinuţi, luptători anticomunişti şi chiar foşti torţionari. Cele 36 de episoade le puteţi găsi pe Internet aici, sau puteţi comanda colecţia de 10 DVD-uri lansate în 2007. În 2008 a fost realizată o serie nouă cu episoade suplimentare ce pot fi vizionate aici. După ce terminăm acest serial (din păcate şi eu am văzut doar câteva episoade), vom putea, sper, să ne dăm cu părerea dacă este corect şi de dorit ca un fost comandant de lagăr de exterminare (cred că noţiunea de penitenciar e greşită şi duce cu gândul la condiţiile – mai mult sau mai puţin bune – în care trăiesc astăzi deţinuţii din România ) să trăiască liniştit cu o pensie de aproape 6000 de lei (şaizeci de milioane de lei pe lună – să fie clar) într-o ţară care, chipurile, a condamnat crimele comunismului.

GRASP

By

Nu am fost niciodată omul care îşi făcea timp pentru organizaţii non-guvernamentale. Aplicam această „regulă” pentru că observasem că mulţi dintre cei implicaţi activ în diferite ONG-uri erau oameni care nici nu aveau habar de ce se află acolo. Făceau această „carieră” pentru că dădea bine la CV.

Eu sunt omul care lucrează destul de bine în echipă. Există un singur doar: oamenii din echipă trebuie să îşi dorească să fie acolo. Altfel prefer oricând să îmi execut treburile individual.

În ultimele luni însă am devenit membru în echipa GRASP. Vă întrebaţi poate ce este GRASP? GRASP este Societatea Globală a Tinerilor Profesionişti Români (English: Global Romanian Society of Young Professionals). De ce m-am implicat acum? Pentru că este o organizaţie a cărei valori şi viziuni le împărtăşesc. Doresc să-mi ajut patria cu toate că mă aflu la vreo 2000 de km depărtare. Pot face acest lucru cu ajutorul oamenilor din GRASP. Cred că sinergia produsă de oamenii care lucrează în GRASP pentru o o societate mai bună este excepţional de mare.

Acum câteva luni am hotărât cu câţiva prieteni să înfiinţăm o filială şi în Copenhaga. Am făcut acest lucru pentru că în momentul de faţă sunt destul de mulţi studenţi şi tineri profesionişti români ce îşi duc traiul în capitala Danemarcăi. Între timp am avut 2 evenimente la nivel local şi ne dorim să avem multe altele la fel de plăcute pe viitor. Această filială are rolul în primul rând de a crea o comunitate în care informaţiile să circule rapid. Vorbesc aici atât de informaţii de carieră cât şi de cele legate de societatea ţării adoptive. De asemenea, în timp am dori să creştem şi să găsim modalităţi prin care am putea să transferăm cunoştinţele dobândite în ţara a cărei populaţie este cea mai fericită din lume către societatea de acasă.

Una din tradiţiile GRASP este să aibă în fiecare an o Conferinţă Anuală. Anul acesta s-a ajuns la ediţia cu numărul 5. Până anul acesta conferinţa s-a ţinut în Budapesta, Boston, Bucureşti, Amsterdam şi, în 2012, în Londra. În cadrul conferinţelor s-a lucrat la unul dintre proiectele mari ale GRASP-ului şi anume „Proiect România 2020”. În fiecare an se atinge o anumită latură la care ar trebui să se lucreze în societatea actuală a României. Tema anului 2012 a fost „Proiect Romania 2020: Soluții pentru o Românie competitivă”. Aşa că timp de 3 zile am avut deosebita plăcere să mă aflu în compania unor oameni deosebit de optimişti în ceea ce priveşte viitorul României. Sunt oameni care nu doar cred în ziua de mâine, dar caută soluţii la problemele cu care se confruntă societatea românească şi refuză să accepte situaţia pe principiul „aşa o fost, mamă, de când e lumea şi pământul”. Suflul pe care l-am simţit m-a învigorat pentru că mi-am dat seama că nu sunt singură şi că oricând voi avea un concept bine definit, oamenii din GRASP mă vor ajuta să-l implementez.

Vă invit cu dragă inimă să căutaţi mai multe informaţii despre GRASP şi dacă vă pasionează să contactaţi filialele unde sunteţi pentru a avea posibilitatea de a vă implica în proiectele organizaţiei. În cazul în care nu există o filială în oraşul/ţara în care locuiţi, creaţi-o voi!

29 iulie

By

Acum am realizat că 29 iulie este o zi preferată a alegerilor pe plaiul mioritic. În 29 iulie 2009 basarabenii aveau parte de alegeri legislative după evenimentele din aprilie ale aceluiaşi an. Alegeri care aveau un rol important pentru viitorul Moldovioarei. Atunci cetăţenii trebuiau să aleagă între Est şi Vest.

După 3 ani Românica are parte de un referendum care şi el la rândul lui cred că are un rol decisiv în ceea ce priveşte viziunea românilor. Poate aşa se vor mai calma aleşii din ambele tabere şi vor încerca să găsească soluţii la problemele României de azi.

Ştim ce s-a întâmplat în 2009. Mai avem câteva ore să aflăm unde ne situăm în ceea ce priveşte România. Şi de mâine avem un oaresce nou început :-). Cât aşteptaţi rezultatele alegerilor, puteţi susţine echipa de gimnastică a României în calificările de la Jocurile Olimpice. Hai România!

Societatea noastră şi homosexualitatea

By

Am citit o ştire pe scurt în revista The Economist despre Anwar Ibrahim, liderul opoziţiei din Malaezia. Aşa am aflat că în această ţară poţi fi judecat dacă eşti considerat a fi homosexual. Cu alte cuvinte, homosexualitatea este ilegală în Malaezia. Da, aţi citit bine, este ilegală. Iniţial am avut impresia că citesc un articol de acum 100 de ani. Cum poţi să etichetezi dorinţele sexuale ale unei persoane ca fiind ilegale? A, da, Anwar Ibrahim era suspectat a fi având orientare homosexuală.

De ceva timp mă gândeam să scriu despre „problema” homosexualităţii. Mai ales că în ultima perioadă aceasta a devenit un subiect important în viaţa ţărilor cu o anumită educaţie socială. Din lista acestor ţări poate foarte bine să facă parte atât România, cât şi Moldovioara. Adevărat, ultimele ţări nu se compară cu Malaezia. Slavă ţie, Doamne!

Din punctul meu de vedere, apucăturile sexuale ale unei persoane nu ar trebui să intereseze pe nimeni. Fiecare om este liber să decidă ce face între cei patru pereţi ai propriului dormitor. Ştim foarte bine că nu vorbim despre un singur om de pe planetă care preferă să aibă un partener de acelaşi sex. Ceea ce implică un lucru important, şi anume că orice activitate sexuală dintre 2 persoane de acelaşi sex (cel mai probabil) este de comun acord. Dacă este de comun acord, cu ce este diferită de o relaţie dintre 2 persoane de sex opus?

Am fost crescuţi de societate să avem un sentiment de repulsie faţă de oamenii diferiţi sau excentrici. Prin diferit nu mă refer doar la homosexuali, ci şi la oameni cu un handicap sau oameni ale căror ideologii nu fac parte din gama oferită de societate. Este întotdeauna mai bine ca societatea ta personală -familia, prietenii, cercuri frecventate- să fie perfectă sau normală. În felul acesta te încadrezi numai bine în turma lumii. Peste aşa-zisa repulsie vine şi Biserica (a se citi biserica, nu religia) cu cele 3 kapici ale ei. Dar cum rămâne cu iubirea aproapelui tău?

Ca să fiu explicită nu sunt persoana care susţine manifestările homosexualilor. Mai exact, manifestările travestiţilor. Nu înţeleg de ce ar vrea să colinde străzile îmbrăcaţi ţipător într-o paradă. Nu este mai plăcut şi mai frumos să îţi trăieşti viaţa demn, să ai un post de muncă, să te îmbraci adecvat, să ieşi la o plimbare, la un suc, la o petrecere cu partenerul pe care ţi-l alegi? Pe de altă parte, înţeleg că prin marşuri oamenii se vor a fi auziţi, vor să beneficieze de anumite drepturi şi să promoveze ideea egalităţii indiferent de orientarea sexuală. Ceea ce m-ar face să fiu de acord cu mişcările de eliberare sexuală.

Cu toată sinceritatea vă spun că eu am probleme cu „oamenii normali” care îşi manifestă prea explicit iubirea în stradă, cu oamenii care nu ştiu ce este o combinaţie a hainelor care să lase loc de imaginaţie (de exemplu, dacă îţi dezgoleşti cracul, îţi acoperi pieptul – valabil pentru ambele sexe). Dar asta este altă poveste.

Dacă şi ar fi să am vreo problemă cu homosexualii ar fi că nu pot avea parte de o bucăţică de bunăciune masculină :-D. Este strigător la cer câţi flăcăi superbi sunt gay, deci inaccesibili. Dar înafară de asta, ce aş avea eu împotriva a 2 persoane de acelaşi sex să formeze un cuplu? Nimic, absolut nimic. Multe poate formează cupluri mult mai normale şi împlinite decât cele între parteneri de sex opus.

 

Eurovision, selecţia naţională a României

By

Anul acesta România a avut probleme mai importante de rezolvat decât pregătirea pentru concursul Eurovision. Abia de am auzit despre cei înscrişi şi de melodiile calificate în finala selecţiei naţionale.

Mai multă atenţie s-a acordat datorită lui Lucian Viziru (să-i dea Dumnezeu sănătate pentru că a mai crescut rating-ul concursului) pentru nestematele cuvinte de bine în ceea ce privea valoarea lui Cătălin Josan şi a trupei Mandinga. Dintr-un motiv sau altul nici scandalul nu m-a făcut curioasă să ascult melodiile intrate în concurs. Nici măcar melodia lui Cătălin Josan, pe care mama lui l-a născut în Moldova. Pftiu, pftiu, pftiu de trei ori să ajungă vreodată vreun basarabean să reprezinte România la binecunoscutul concurs. Văleu, ce dezastru ar fi pentru naţiunea românească dacă Josan ar fi fost ales sau dacă va fi ales vreodată.

Okay, să revin la lucruri mai importante acum. Aseară am privit ultimele minute din show. Am deschis TV-ul exact pentru a vedea alegerea publicului şi mai târziu pentru alegerea juriului. Asta în condiţiile în care eu habar n-aveam cum sună vreuna din melodiile prezente. La sfârşit, cu trâmbiţe, a fost anunţat câştigătorul.

Din combinaţia aleasă de popor şi juriu Mandinga va reprezenta România la Eurovision. Pe poziţiile imediat următoare s-au situat Electric Fence şi Cătălin Josan. Aşa s-a trezit curiozitatea la mine. Deschid youtube-ul şi dăi şi ascultă primele 3 poziţii din clasament. Dacă ar fi fost alegerea mea aş fi trimis trupa Electric Fence. Pe locul 2 ar fi fost (basarabeanul) Cătălin Josan şi în ultimă instanţă Mandinga.

De ce Electric Fence? Pentru că mi s-au părut originali. Au avut un plus faţă de ceilalţi 2 candidaţi. De ce Josan pe 2? Pentru că melodia este caldă şi pentru că Josan împarte voie bună. De ce Mandinga pe ultima poziţie? Pentru că este o melodie comercială.

Dar dacă tot a fost aleasă, le urez noroc la Baku pentru că au nevoie. Sper că interpreta să îşi îmbunătăţească pronunţia  în spaniolă şi engleză. Nu de alta, dar doare să auzi o spaniolă stâlcită. Felicitări pentru nuanţele de acordeon şi cimpoi, foarte atrăgătoare.

Şi iaca aşa ne asigurăm că nu vom câştigăm finala de la Baku. Până la urmă tot răul spre bine, şi aşa mai nu am rămas faliţi că organizăm finala Cupei UEFA la Bucureşti. Vă daţi seama ce ar însemna finala Eurovision la Bucureşti în 2013?

 

Anul 1918. Sau norocul şi-l face omul cu mâna lui

By

De fiecare dată în preajma zilei de 1 Decembrie auzim frânturi de adevăr. Ni se conturează o imagine idilică în care străbunicii noştri au fost cumva invitaţi la o adunare mare unde se celebra ceva: Unirea. Era sfârşitul războiului, noi nimerisem de partea care trebuia, aşadar ni se dădea ce meritam ca urmare a sacrificiilor făcute pe câmpul de luptă. Nimic mai fals. Pentru a înţelege cu adevărat 1 Decembrie trebuie să dăm ceasul înapoi cu an la proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe teritoriul Basarabiei, partea de est a Moldovei, anexată de Imperiul Rus în anul 1812.


Toţi ştim (sau ar trebui să ştim) că în primăvara anului 1918, mai precis la 27 martie, Sfatul Ţării a proclamat Unirea cu România. Cum s-a ajuns acolo? De ce? Era aceasta singura soluţie? Să nu uităm că iniţial, o parte din partidele de atunci votaseră independenţa Basarabiei nu ca un pas firesc spre unirea cu România, ci din contră, ca o alternativă la unire. Nostalgiile ruseşti, lipsa curajului, frica de a pierde anumite privilegii, toate acestea i-au făcut pe unii conducători ai vremurilor să susţină „statalitatea” tinerei Republici. Sună cunoscut? Mai e…


Chiar înainte ca sovieticii să creeze „laboratorul moldovenismului”, precursorul actualei Transnistrii, şi atunci existau voci care susţineau incompatibilitatea noţiunii de moldovean şi român. A fost nevoie de Teofil Ioncu, un nume aproape uitat acum, să susţină la Kiev în cadrul Congresului Popoarelor din Rusia că „naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri”.


Un alt aspect uitat astăzi sunt condiţiile existente atunci. Nu a existat acel „moment propice” de care tot auzim. Tânăra republică nu se unea cu un învingător al războiului, membru al marii familii europene. România era un regat învins, supus unei păci umilitoare prin care pierdea trecătorile Carpaţilor, o mare parte din Dobrogea şi era înrobită economic. De ce ar fi vrut basarabenii să fie părtaşi la toate acestea? Pe de altă parte, România avea întreg tezaurul la Moscova, aproape 100 de tone de aur, împreună cu alte valori materiale inestimabile: manuscrise, odoare mănăstireşti, arhive. Nu ar fi fost mai inteligent să nu îi provoace pe ruşi acum şi să aştepte un „moment propice” după ce se mai liniştesc lucrurile şi tezaurul revine acasă înainte de a se implica în orice fel în evenimentele de peste Prut?


Unirea ar fi fost imposibilă fără conlucrarea ambelor părţi. Poate aici a fost singurul loc unde hazardul a avut un rol. Pe ambele maluri ale Prutului au existat conducători care şi-au asumat orice sacrificiu pentru înfăptuirea idealului naţional. Însă, cum se ştie, românul trebuie împins de la spate pentru a face ceva. Iar aici trebuie să mulţumim tendinţelor expansioniste ale noii Ucraine independente. Înclin să cred că fără Ucraina şi intenţiile ei tot mai pronunţate de anexare a Basarabiei, s-ar fi amânat mereu luarea unor decizii hotărâtoare. Deşi tânăra republică ucraineană a fost adversarul cel mai înverşunat al Actului Unirii, acţiunile ei au dus la canalizarea acţiunii elitei basarabene spre un singur scop: unirea cu Ţara.


Se uită deseori rolul avut de oamenii de rând în înfăptuirea Unirii. Fără susţinerea lor, actul de la 27 martie ar fi fost lipsit de conţinut. Din nou trebuie să ne raportăm la condiţiile existente atunci: majoritatea populaţiei din mediul rural era analfabetă (un aspect „pozitiv” al acestui fapt a fost evitarea rusificării), cu informaţii limitate privind identitatea sa istorică. De mare ajutor a fost prezenţa în Basarabia a refugiaţilor români din Ardeal, Bucovina sau Muntenia, care fugind din faţa armatelor germano-austro-ungare au poposit la rudele pierdute de peste Prut. Atunci când s-a pus problema „cu românii sau cu ruşii” a fost imposibil pentru un ţăran simplu să se identifice mai mult cu perceptorul ţarist care vorbea o limbă ciudată, decât cu cineva care, deşi venea „de dincolo”, de peste Prut, vorbea aceeaşi limbă cu el şi avea aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Crearea acestor „mici Românii Mari”, comunităţi restrânse în care se intersectau ardeleni, bucovineni, munteni, olteni, moldoveni, basarabeni etc a servit mai mult cauzei creării unei identităţi proprii decât orice document programatic sau proclamaţie emisă de elita de la Chişinău.


Nu trebuie uitat ce ne învaţă pe noi, cei de astăzi, anul 1918. Pentru o acţiune dreaptă nu există moment favorabil. Generaţia de la 1918 nu a rămas în istorie ca fiind una pragmatică, prudentă, diplomată. În momente cheie a înlocuit aceste noţiuni cu unele izvorâte din conştiinţa proprie: demnitate, identitate, ideal. Fără acestea încetăm a fi un popor şi devenim doar o populaţie fără drepturi, fără obligaţii, fără viitor…


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia

Admitere România

By

Scriu acest articol pentru toţi cei care au intenţia de a-şi lărgi orizontul academic peste Prut aka în România. Astăzi a fost publicată metodologia oficială de şcolarizare a cetățenilor de origine etnică română din Republica Moldova, din alte state învecinate şi a etnicilor români cu domiciliul stabil în străinătate în învăţământul din România, în anul şcolar/universitar 2011 – 2012. Găsiţi informaţiile complete aici.


Baftă tuturor!

Nişte concluzii

By

Ţin să vă anunţ că de vreo câteva zile îmi „trezesc” muşchii corpului cu ajutorul bicicletei. În acelaşi timp pedalatul îmi oferă două ore pentru a-mi pune zeci de întrebări şi de a căuta un răspuns pentru fiecare dintre ele. Nu de alta, dar altfel risc să mă plictisesc grozav :-). Mai am momente când „îi dau bătaie” timpanului meu şi ascult muzică fără a-mi folosi nici cea mai mică parte a creierului.


Bine, acum să revin la concluziile mele inspirate din orele petrecute pe bicicletă. Mă gândeam că în România am ajuns la excepţionala performanţă de a avea cel puţin o universitate în aproape orice reşedinţă de judeţ. Şi acum întrebarea la care am tot căutat un răspuns inteligent a fost: cum se face că numărul universităţilor din România a crescut faţă de începutul anilor ’90, în condiţiile în care natalitatea are un trend descrescător? Cum poate fi explicat procesul de investire a unei sume de bani considerabile într-un campus al unui orăşel de provincie, cum ar fi Universitatea Valahia din Târgovişte?


După ce mi-am pus neuronii la contribuţie mi-am dat seama că poporul român gândeşte în perspectivă. Cu siguranţă, înainte de apariţia zecilor de universităţi ca şi ciupercile după ploaie românii s-au inspirat de la exemple internaţionale. Ca şi în România, în USA sau UK, natalitatea este într-o continuă scădere. Chiar şi aşa, numărul studenţilor în cadrul instituţiilor superioare de învăţământ ale acestor ţări, contrar aşteptărilor, este simţitor mai mare decât era de aşteptat conform ratei natalităţii. Fenomenul poate fi explicat foarte uşor: creşterea numărului studenţilor internaţionali care doresc să obţină o educaţie în universităţi precum Harvard, MIT, Yale, Oxford sau Cambridge.


Astfel se face că românii care sunt înzestraţi din naştere cu un grad înalt de perspicacitate sunt conştienţi de valul de cereri al studenţilor internaţionali care va veni în viitor şi nu vor să fie luaţi pe nepusă masă.


În acelaşi timp situaţia poate fi asemănată cu sectorul telecomunicaţiilor. De exemplu, ţările lumii se gândesc serios cum ar putea să aducă fibra optică la casa omului. Unii ar spune că nu au nevoie de fibră optică pentru că nu folosesc aplicaţii care necesită o lăţime de bandă considerabilă. Dar experţii din domeniu vin cu o altă explicaţie şi anume că, aplicaţiile din această categorie ar fi utilizate în condiţiile în care gospodăriile ar beneficia de o conexiune de genul. În acelaşi timp ar creşte motivarea dezvoltatorilor de aplicaţii să creeze programe puternice.


Concluzie finală: în România se construiesc universităţi pentru că se vrea creşterea procentului de internaţionalizare, şi cum ai putea face mai bine asta decât să oferi cât mai multe campusuri fibră optică? Ceea ce implică automat un grad înalt de alegere. Conform teoriei economice, faptul că avem mai mulţi jucători universităţi într-o piaţă aduce un beneficiu extraordinar consumatorilor finali studenţilor. Simplu, avem o ofertă a serviciilor mai mare şi consumatori mai fericiţi.


P.S. Acest articol îşi are rolul unei ironizări, în cazul în care nu a fost clar. Însă, de asemenea, se vrea a înţelege că prostia poate fi explicată foarte frumos şi cu sens în termeni ştiinţifici.

Grocery shopping in Copenhagen

By


Unul din lucrurile care mi-au dat bătăi de cap atunci când am sosit în Danemarca a fost că există destul de multe lanţuri de magazine şi nicio categorisire a acestora. Problema mea era că nu ştiam unde găsesc cele mai bune preţuri în raport cu calitatea produselor. Aşa că am pierdut destul timp în prima perioadă umblând prin toate magazinele şi făcând comparaţie. De aceea am hotărât să ajut viitorii Copenhaghişti cu informaţii privind magazinele de aici.


Magazinele cu cele mai bune preţuri din punctul meu de vedere sunt Netto, Lidl, Fakta, Rema1000 şi Aldi. Aici găsiţi o gamă de produse pentru necesitatea de zi cu zi. Să zicem că aranjarea produselor este un pic haotică, dar după o frecventare regulată a magazinului ştii exact de ce ai nevoie şi unde găseşti. Din experienţă vă spun că Lidl este singurul magazin la care nu plăteşti o taxă în plus dacă plăteşti cu un card internaţional.


Următoarea categorie de magazine în care preţurile sunt ceva mai ridicate dar găseşti oferte bune la carne sunt Føtex, SuperBrugsen, Kvickly şi Bilka. De asemenea acestea sunt magazine cu dimensiuni mai mari. Produsele pot spune că sunt aranjate după o oarecare ordine. Dacă ar fi să fac o comparaţie cu vreun lanţ de magazine din România ar fi cu Cora sau Carrefour, doar că nu ajung nici pe departe la mărimea lor.


Ultimele magazine de care pomenesc aici sunt acelea la care vă recomand să mergeţi numai dacă sunteţi dependenţi de un anumit produs ce se găseşte numai la ele. Acestea sunt Irma şi SuperBest.


De altfel pentru anumite produse puteţi să mergeţi în zona Nørrebro. Găsiţi magazine deţinute de turci sau arabi. Nu neapărat o să fiţi întâmpinaţi cu oferte şoc dar aveţi norocul să găsiţi produse a la România (fasole, mălai, seminţe etc) şi la nişte preţuri apropiate de cele din ţara mamă.


Shopping plăcut! 🙂


Rodica

Frumuseţe combinată…

By


Nu aţi simţit mereu cum suntem înconjuraţi de frumuseţe? Fie că vorbim de frumuseţea oamenilor din jurul nostru, trupească sau sufletească, fie de natură, fie de artă, fie de momente, fie de joc de imagini, fie de puterea imaginaţiei noastre de a crea frumuseţea.


De curând am depănat cu o amică întâmplări din viaţa noastră din perioada în care să zicem că am avut altele de făcut decât să stăm la poveşti. Îmi povestea despre nişte studenţi internaţionali: francezi, italieni, polonezi, portughezi care au venit în România pentru experienţa lor de diversificare a vieţii. Ea se afla în organizaţia ce avea grijă ca studenţii internaţionali să beneficieze de momente de neuitat pe tărâmul mioritic. Aşa s-a făcut că în martie 2010, mai exact pe 27 martie, erau prezenţi la Chişinău. Excursie organizată de ONG-ul Noii Golani cu ocazia împlinirii a 92 de ani de la unirea Basarabiei cu ţara mamă. Bine, săracii străinezi erau total pe lângă de ce dansează şi se bucură oamenii în centru capitalei Republicii Moldova. Dar nu asta era important, săracii căzuseră pradă frumuseţii basarabencelor :-D. Aşa că lunar, aceştia îşi făceau timp de o escapadă în ţara frumuseţii moldoveneşti. Iaca aşa a durat totul până amărâţii s-au întors în ţara lor natală şi era prea lung drumul ca să îşi mai poată „clăti” ochişorii cu imaginile fetelor mergând pe stradă în Chişinău.


Mi s-a părut amuzantă povestioara. Nu neapărat m-a mirat, pentru că ştiu că plimbându-te prin Chişinău nu poţi să treci insensibil(ă) pe lângă toate fetele care sunt aranjate de parcă uite acum urmează să meargă la o prezentare pe catwalk. Majoritatea sunt îmbrăcate după ultimele tendinţe ale modei, fie că au bani să îşi cumpere hainele sau fie că au un croitor bun şi o gamă largă de reviste. Unghiile sunt un alt detaliu la care fetele noastre acordă multă atenţie şi în ultima perioadă mulţi bani. Adică nu cred că e altă ţară unde să fie atât de populare unghiile false, pătrate sau ascuţite, date cu o singură culoare sau cu floricele. Un alt trend al vremii a fost acel breton des, drept până la ochişori, numai potrivit.


Astfel, conform reacţiilor străinezilor ar trebui ca cei ce se ocupă cu crearea unui brand naţional să ia în considerare şi fetele noastre cochete. Lăsaţi vinul şi bomboanele. Primul ne-a făcut deja celebri, până şi binecunoscutul David Letterman a auzit de populaţia dintre Nistru şi Prut. Nu aş putea spune că datorită unei publicităţi pozitive. Iar în ceea ce priveşte bomboanele, acestea îngraşă, crează dependenţe şi prea multe pot duce la diabet zaharat :-).


Pe lângă domnişoarele noastre frumoase am putea adăuga locurile pitoreşti ale Moldovei. O plimbare pe la Orheiul vechi, Cetatea Sorocii, Codrii Orheiului, luncile râurilor, celebrele mănăstiri sunt doar câteva dintre atracţiile turistice ale Basarabiei. Dacă tot am reuşi să aducem turiştii străini la noi în ţară, atunci am putea să le arătăm cum e o beţie moldovenească în beciurile celebre cum ar fi Cricova, Mileştii Mici sau Purcari. Eh, frumuseţe combinată…