Posts Tagged ‘Moldova’

Tot ce vroiai să ştii despre alegerile de duminica asta din Moldova, dar îţi era frică să întrebi

By

Guest post by Sorin Pirău

Da, mă adresez aici ţie, românului care tocmai ce te-ai trezit din euforia alegerilor din România şi tocmai ai aflat că alţi români (vreo 3.2 milioane) sunt chemaţi din nou la vot. Nu, nu aici, ci puţin mai la răsărit, în Republica Moldova (a.k.a Basarabia). Dacă eşti la curent cu ce se întâmplă prin zona respectivă, sau dacă chiar eşti norocosul posesor al cetăţeniei moldoveneşti, ghidul de mai jos nu-ţi va spune ceva nou. Însă, dacă nu prea ştii exact ce se întâmplă pe acolo, şi vrei să nu fii luat ca din oală atunci când vreun prieten(ă) de prin „Republică” (hai că toţi avem măcar o cunoştinţă, gândeşte-te bine…) începe o discuţie despre alegeri, rândurile de mai jos ar trebui să fie de folos. Nu sunt în niciun caz exhaustive, sunt scrise din perspectiva unui „străin” fără drept de vot, dar pot reprezenta un punct de început.

Aşadar, să dăm puţin de background:

Î: Ce fel de sistem politic are Moldova?
R: Stat parlamentar, parlament unicameral (101 locuri), preşedintele ales de parlament. Un guvern are nevoie de 51 de voturi, iar pentru alegerea preşedintelui e nevoie de 61 de voturi. Şi aici încep problemele… Ce te faci dacă nu ai 61 de voturi? Păi rămâi fără preşedinte, e simplu. Poţi avea voturi îndeajuns pentru o coaliţie de guvernare, dar nu poţi alege preşedintele. Exact ce a făcut Moldova timp de 2 ani şi jumătate după alegerile din 2009…

Î: Ce s-a întâmplat pe scurt în ultimii ani?
R: După revoluţia „Twitter” din aprilie 2009, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (da, acolo încă nu s-au rebrănd-uit ca pe la noi) pierde majoritatea parlamentară, primind doar 48 de mandate. Celelate 4 partide care au intrat în parlament formează AIE (Alianţa pentru Integrare Europeană), care formează guvernul, dar neavând mandatele necesare în parlament (cele 61), se vede nevoită anul viitor să organizeze alegeri anticipate. AIE 2 ajunge la 59 de mandate, lipsindu-le două voturi pentru alegerea preşedintelui. Aceste voturi au venit mai târziu, în 2012, când Igor Dodon (reţineţi acest nume, ne va trebui mai târziu) pleacă din PCRM împreună cu alţi 2 parlamentari, şi este de acord cu candidatura independentului Nicolae Timofti care devine astfel preşedintele statului.

După rezolvarea crizei politice (şi pe fondul crizei din Ucraina), Moldova a făcut paşi importanţi spre apropierea de Uniunea Europeană. Chiar înainte de alegeri, Parlamentul European a ratificat Acordul de Asociere al Moldovei cu UE, care cuprinde şi un acord comercial de liber schimb. Mai mult, s-a reuşit ridicarea regimului de vize cu UE, astfel încât moldovenii pot acum circula liber în Europa, inclusiv în România (ştiţi că până acum trebuia să aplici pentru viză de România la ambasadă, nu?)

Bun, acum că ne-am lămurit un pic cu ce se mănâncă politica la est de Prut, vine întrebarea logică: „Da’ eu cu cine votez?” Momentan cu nimeni, că n-ai drept de vot dacă n-ai cetăţenie, iar s-o obţii este incredibil de greu, chiar dacă vorbeşti limba şi ştii că Ştefan cel Mare s-a bătut cu turcii… Dar presupunând că ai putea vota, probabil te întrebi cine sunt candidaţii cu şanse de a intra în parlament, şi cam ce vor ei. Din fericire pentru noi (dar din păcate pentru democraţia din Moldova), e destul de simplu să-i împarţi în blocul „back to the USSR” şi blocul UE.

Să începem cu începutul, şi dând Cezarului ce-i al Cezarului, pornim cu cel mai mare partid din actualul parlament, şi din nefericire, probabil şi din următorul. Exponentul cel mai de seamă al blocului „back to the USSR”, condus de veteranul Vladimir Voronin, fostul preşedinte moldovean între 2001 şi 2009: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Programul lui: să fie ca înainte că înainte era mai bine. A declarat de nenumărate ori că susţine integrarea Moldovei în Uniunea Euroasiatică, ce se vrea o alternativă la UE, dar de fapt este un URSS 2.0. Până acum Rusia a „convins” Belarusul, Armenia şi Kazakhstan-ul să i se alăture şi încă mai „negociază” cu Ucraina. Mai mult, consecvent politicii fundului în două luntri, politică ce se ştie că a funcţionat atât de bine de la obţinerea independenţei, Voronin nici măcar nu clipeşte atunci când scoate pe gură porumbei cum ar fi „Calea noastră spre UE este posibilă doar prin Uniunea Euroasiatică”. A declarat recent că nu intenţionează să participe în nicio coaliţie parlamentară după alegeri, mai ales cu „trădătorul” de Igor Dodon (v-amintiţi de el, nu? Cel care a votat preşedintele…), şi a promis că nu va denunţa Acordul de Asociere cu UE. Să credem oare comuniştii? Hai să nu.

Al doilea exponent al blocului sovietic, calificat drept hoţ şi bandit de către Voronin, dar cu idei similare este Renato Usatîi. De ce nu am menţionat niciun partid? Păi el este partidul. Pe bune! Iniţial partidul s-a numit Partidul lui Renato Usatîi (PaRus, ce nume predestinat, nu?), acum se numeşte Patria. Băiatul acesta e un milionar self-made în Rusia (a.k.a oligarh) care acum face mai mult pe promotorul de concerte, hobby-ul lui fiind să aducă în Moldova tot felul de cântăreţi din perioada sovietică şi să împartă bani în stânga şi dreapta, de preferat în faţa camerelor de luat vederi. Din păcate genul acesta de campanie prinde la o parte din electorat. Conform ultimelor sondaje (nu le luaţi chiar de bune, nici la noi sondajele nu sunt curate, dărămite în Moldova) ar acumula 14 mandate în parlament. A declarat recent (în rusă, nu l-am auzit vorbind româna) că va vota pentru denunţarea Acordului de Asociere cu UE

Ultimul crai de la Răsărit este Partidul Socialiştilor (PSRM), condus de Igor Dodon. Acesta este cel mai vehement susţinător al Uniunii Euroasiatice şi al identităţii/limbii moldoveneşti diferită de cea română. Susţinut puternic de Moscova, de unde tocmai ce s-a întors cu noi directive, direct de la ţarul Putin, se prezintă ca o variantă „fresh” a PCRM-ului, un pic mai modernă, dar la fel de nocivă şi agresivă. Prin târg umblă vorba că n-ar fi tocmai străin de embargo-ul agricol instituit de Rusia vinurilor şi fructelor moldoveneşti în ajun de alegeri. Conform sondajelor, acesta s-ar afla la limita pragului electoral (6%), având şansa de a accede în parlament doar în cazul unei prezenţe scăzute la vot.

Blocul UE este condus de Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), al fostului premier Vlad Filat, şi al actualului prim-ministru Iurie Leancă. Este partidul pro-European cotat cu cele mai mari şanse în sondaje.

Urmează apoi Partidul Democrat (PDM), condus de fostul preşedinte interimar al Moldovei în perioada 2010-2012, Marian Lupu. Acesta este un personaj controversat, fost deputat şi preşedinte al Parlamentului în guvernarea comunistă, a părăsit barca acestora atunci când nu a primit nominalizarea pentru funcţia de preşedinte. Este recunoscut ca fiind cel mai de stânga partid din actuala guvernare, Marian Lupu fiind celebru pentru unele din „zicerile” sale: „din punct de vedere ştiinţific, limba vorbită în Republica Moldova este română, iar din punct de vedere politic – moldovenească” urmând ca mai apoi să declare că „m-am răzgândit. Ştiinţific nu mai este limba română, ci moldovenească”. Un alt nume greu din partid este milionarul Vlad Plahotniuc, un personaj şi mai controversat.

Al treilea partid din blocul UE este Partidul Liberal (PL), condus de fostul preşedinte al Moldovei (2009-2010), Mihai Ghimpu. Un alt lider al partidului este tânărul primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Este singurul partid care promovează nu doar integrarea în UE, ci şi în NATO, militând pentru anularea articolului din Constituţie care stipulează neutralitatea statului. Este singurul partid care spune deschis că nu este de ajuns să zici că eşti neutru, cineva trebuie să te şi recunoască ca atare. Iar atâta timp cât o altă ţară (Rusia) ocupă militar teritoriul tău (Transnistria), înseamnă că nu mai poţi fi numit neutru. Membrii partidului promovează intens noţiunea de limbă română şi de apartenenţă a moldovenilor la acelaşi neam românesc. Pe durata mandatului său de preşedinte, Mihai Ghimpu a instituit Ziua Ocupaţiei Sovietice (28 iunie) şi a refuzat să participe la parada de 9 Mai (Ziua Victoriei) din Piaţa Roşie din Moscova declarând că nu poate să uite „toate nenorocirile, deportările, foametea prin care au trecut cetăţenii Republicii Moldova pe timpul Uniunii Sovietice”.

Bun, acum că eşti expert în politica moldovenească, la ce-ţi foloseşte? În primul rând eşti mai conectat la realităţile de dincolo de Prut şi vei putea interpreta mai uşor rezultatele alegerilor de duminică. În al doilea rând, dacă cunoşti vreun român cu cetăţenie (din aia de care trebuie, adică moldovenească) care nu intenţionează să meargă la vot duminică, poate faci puţin mişto de el că începe să aibă ochii puţin oblici în condiţiile în care i se pregăteşte o aderare la o uniune cu „asiatic” în nume. Nu de alta, dar poate ruşinea de a fi reprezentat de trio-ul Voronin-Usatîi-Dodon va fi de ajuns de puternică să-i învingă greaţa de a vota din nou cu răul cel mai mic…

Cât de toleranţi sunteţi?

By

Mie îmi pare rău că acum câţiva ani buni m-am născut într-o fostă ţară sovietică. Ştiţi de ce? Pentru că am ajuns abia la peste 20 de ani să mă învăţ a fi tolerantă.

Nu regret că m-am născut în Moldova din multe alte motive. Cu sinceritate cred că nu aş fi avut nici pe jumătate personalitatea pe care o am dacă m-aş fi născut în orice altă ţară. Însă îmi pare rău că în societatea din Moldova sau România nu a existat noţiunea de toleranţă. Oamenii ce populează plaiul mioritic nu acceptă pe semenii lor care nu împărtăşesc conceptele turmei. Este aşa de simplu să critici pe cei din jur. Cred că este cel mai uşor lucru pe care un om îl poate face. Noi nu suntem pregătiţi să acceptăm culoarea care o dau oamenii unici sau diferiţi în societatea în care ne ducem zilele.

Îmi amintesc de o discuţie la care am participat indirect când eram micuţă. Dacă reuşesc să-mi amintesc atât de bine imaginea, sigur aveam în jur de 8-10 ani. Cineva povestea cum mergând noaptea prin Chişinău în compania unui cunoscut/potenţial amic a întâlnit un grup de străini care erau de culoare. Potenţialul amic a început să râdă de ei întrebându-i în cel mai sincer mod ce caută ei în capitala Moldovioarei când locul lor este evident mâncând banane printr-o ţară africană. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’90. Eu, copil în formare, vedeam această poveste ca fiind amuzantă şi pe cât se poate de normală. Asta în loc ca cineva să-mi explice că pe tot globul există o multitudine de naţiuni, culturi, religii, orientări sexuale etc. Eu eram un copil care descoperea lumea, o lume care în condiţiile în care eram era destul de limitată. Am avut o perioadă în care creşteam să cred că este rău să fii diferit. Totuşi la un moment dat am trecut printr-o „rebeliune” şi mi-am promis că eu trebuie să cunosc lumea înainte să devin o conservatoare nebună. Cred cu desăvârşire că interacţiunea între oameni diferiţi naşte combinaţii extraordinare.

În final, mă bucur că în anii care au urmat mi-am deschis mintea pentru nou şi pentru interacţiuni de care nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi avea parte. Mă bucur că am păstrat uşiţa minţii deschisă. Mă bucur că mi-am făcut studiile în 3 ţări diferite până acum. Mă bucur că am cunoscut oameni din multe părţi ale lumii. Mă bucur că am ajuns să înţeleg că în a fi perceput ca diferit nu e absolut nimic rău. Aşa că, vă rog, să nu fiţi limitaţi în viaţa voastră! Fiţi deschişi noului şi noilor posibilităţi! Ascundeţi mentalitatea critică şi limitată şi daţi o şansă viitorului! Pur şi simplu, fiţi mai toleranţi!!!

Şi închei cu o replică care tare mi-a plăcut:

„Everybody is the same colour with the lights off” (Cee Lo Green)

Eu aş mai adăuga, şi nu doar cu lumina stinsă :-).

29 iulie

By

Acum am realizat că 29 iulie este o zi preferată a alegerilor pe plaiul mioritic. În 29 iulie 2009 basarabenii aveau parte de alegeri legislative după evenimentele din aprilie ale aceluiaşi an. Alegeri care aveau un rol important pentru viitorul Moldovioarei. Atunci cetăţenii trebuiau să aleagă între Est şi Vest.

După 3 ani Românica are parte de un referendum care şi el la rândul lui cred că are un rol decisiv în ceea ce priveşte viziunea românilor. Poate aşa se vor mai calma aleşii din ambele tabere şi vor încerca să găsească soluţii la problemele României de azi.

Ştim ce s-a întâmplat în 2009. Mai avem câteva ore să aflăm unde ne situăm în ceea ce priveşte România. Şi de mâine avem un oaresce nou început :-). Cât aşteptaţi rezultatele alegerilor, puteţi susţine echipa de gimnastică a României în calificările de la Jocurile Olimpice. Hai România!

Societatea noastră şi homosexualitatea

By

Am citit o ştire pe scurt în revista The Economist despre Anwar Ibrahim, liderul opoziţiei din Malaezia. Aşa am aflat că în această ţară poţi fi judecat dacă eşti considerat a fi homosexual. Cu alte cuvinte, homosexualitatea este ilegală în Malaezia. Da, aţi citit bine, este ilegală. Iniţial am avut impresia că citesc un articol de acum 100 de ani. Cum poţi să etichetezi dorinţele sexuale ale unei persoane ca fiind ilegale? A, da, Anwar Ibrahim era suspectat a fi având orientare homosexuală.

De ceva timp mă gândeam să scriu despre „problema” homosexualităţii. Mai ales că în ultima perioadă aceasta a devenit un subiect important în viaţa ţărilor cu o anumită educaţie socială. Din lista acestor ţări poate foarte bine să facă parte atât România, cât şi Moldovioara. Adevărat, ultimele ţări nu se compară cu Malaezia. Slavă ţie, Doamne!

Din punctul meu de vedere, apucăturile sexuale ale unei persoane nu ar trebui să intereseze pe nimeni. Fiecare om este liber să decidă ce face între cei patru pereţi ai propriului dormitor. Ştim foarte bine că nu vorbim despre un singur om de pe planetă care preferă să aibă un partener de acelaşi sex. Ceea ce implică un lucru important, şi anume că orice activitate sexuală dintre 2 persoane de acelaşi sex (cel mai probabil) este de comun acord. Dacă este de comun acord, cu ce este diferită de o relaţie dintre 2 persoane de sex opus?

Am fost crescuţi de societate să avem un sentiment de repulsie faţă de oamenii diferiţi sau excentrici. Prin diferit nu mă refer doar la homosexuali, ci şi la oameni cu un handicap sau oameni ale căror ideologii nu fac parte din gama oferită de societate. Este întotdeauna mai bine ca societatea ta personală -familia, prietenii, cercuri frecventate- să fie perfectă sau normală. În felul acesta te încadrezi numai bine în turma lumii. Peste aşa-zisa repulsie vine şi Biserica (a se citi biserica, nu religia) cu cele 3 kapici ale ei. Dar cum rămâne cu iubirea aproapelui tău?

Ca să fiu explicită nu sunt persoana care susţine manifestările homosexualilor. Mai exact, manifestările travestiţilor. Nu înţeleg de ce ar vrea să colinde străzile îmbrăcaţi ţipător într-o paradă. Nu este mai plăcut şi mai frumos să îţi trăieşti viaţa demn, să ai un post de muncă, să te îmbraci adecvat, să ieşi la o plimbare, la un suc, la o petrecere cu partenerul pe care ţi-l alegi? Pe de altă parte, înţeleg că prin marşuri oamenii se vor a fi auziţi, vor să beneficieze de anumite drepturi şi să promoveze ideea egalităţii indiferent de orientarea sexuală. Ceea ce m-ar face să fiu de acord cu mişcările de eliberare sexuală.

Cu toată sinceritatea vă spun că eu am probleme cu „oamenii normali” care îşi manifestă prea explicit iubirea în stradă, cu oamenii care nu ştiu ce este o combinaţie a hainelor care să lase loc de imaginaţie (de exemplu, dacă îţi dezgoleşti cracul, îţi acoperi pieptul – valabil pentru ambele sexe). Dar asta este altă poveste.

Dacă şi ar fi să am vreo problemă cu homosexualii ar fi că nu pot avea parte de o bucăţică de bunăciune masculină :-D. Este strigător la cer câţi flăcăi superbi sunt gay, deci inaccesibili. Dar înafară de asta, ce aş avea eu împotriva a 2 persoane de acelaşi sex să formeze un cuplu? Nimic, absolut nimic. Multe poate formează cupluri mult mai normale şi împlinite decât cele între parteneri de sex opus.

 

Sfere de influenţă

By

În vară am citit un articol pe site-ul celor de la Stratfor. Articolul prezintă în principiu sferele de influenţă ale statelor din Europa ca şi consecinţă a geopoliticii sau a tranzacţiilor economice ce au loc între state.


Cu un click pe poza din stânga puteţi investiga amănunţit situaţia în care se află Europa în general şi Moldovioara în particular. Bineînţeles că putem fi sceptici în a crede poza pentru că articolul este scris de o revistă americană, însă, după părerea mea, este destul de aproape de adevăr. De asemenea, cred că este de-a dreptul important să realizăm, să deschidem ochii (dacă nu am făcut-o deja) şi să conştientizăm cum suntem priviţi de către lumea înconjurătoare (de lumea care mai dă 2 bani pe noi).


Mi-ar plăcea să am o poză asemănătoare pentru anul 1991 pentru comparaţie. Ideea de bază este că trebuie să muncim serios şi să schimbăm multe în ţărişoară ca să putem fi văzuţi sub o altă culoare decât cea a Rusiei. Se va întâmpla asta curând? Nu! Este nevoie de multă muncă şi de generaţii care să vrea schimbarea. Altfel rămânem prinşi în trecutul din care bunicii nu au vrut să facă parte!


Poza: Stratfor.

Anul 1918. Sau norocul şi-l face omul cu mâna lui

By

De fiecare dată în preajma zilei de 1 Decembrie auzim frânturi de adevăr. Ni se conturează o imagine idilică în care străbunicii noştri au fost cumva invitaţi la o adunare mare unde se celebra ceva: Unirea. Era sfârşitul războiului, noi nimerisem de partea care trebuia, aşadar ni se dădea ce meritam ca urmare a sacrificiilor făcute pe câmpul de luptă. Nimic mai fals. Pentru a înţelege cu adevărat 1 Decembrie trebuie să dăm ceasul înapoi cu an la proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe teritoriul Basarabiei, partea de est a Moldovei, anexată de Imperiul Rus în anul 1812.


Toţi ştim (sau ar trebui să ştim) că în primăvara anului 1918, mai precis la 27 martie, Sfatul Ţării a proclamat Unirea cu România. Cum s-a ajuns acolo? De ce? Era aceasta singura soluţie? Să nu uităm că iniţial, o parte din partidele de atunci votaseră independenţa Basarabiei nu ca un pas firesc spre unirea cu România, ci din contră, ca o alternativă la unire. Nostalgiile ruseşti, lipsa curajului, frica de a pierde anumite privilegii, toate acestea i-au făcut pe unii conducători ai vremurilor să susţină „statalitatea” tinerei Republici. Sună cunoscut? Mai e…


Chiar înainte ca sovieticii să creeze „laboratorul moldovenismului”, precursorul actualei Transnistrii, şi atunci existau voci care susţineau incompatibilitatea noţiunii de moldovean şi român. A fost nevoie de Teofil Ioncu, un nume aproape uitat acum, să susţină la Kiev în cadrul Congresului Popoarelor din Rusia că „naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri”.


Un alt aspect uitat astăzi sunt condiţiile existente atunci. Nu a existat acel „moment propice” de care tot auzim. Tânăra republică nu se unea cu un învingător al războiului, membru al marii familii europene. România era un regat învins, supus unei păci umilitoare prin care pierdea trecătorile Carpaţilor, o mare parte din Dobrogea şi era înrobită economic. De ce ar fi vrut basarabenii să fie părtaşi la toate acestea? Pe de altă parte, România avea întreg tezaurul la Moscova, aproape 100 de tone de aur, împreună cu alte valori materiale inestimabile: manuscrise, odoare mănăstireşti, arhive. Nu ar fi fost mai inteligent să nu îi provoace pe ruşi acum şi să aştepte un „moment propice” după ce se mai liniştesc lucrurile şi tezaurul revine acasă înainte de a se implica în orice fel în evenimentele de peste Prut?


Unirea ar fi fost imposibilă fără conlucrarea ambelor părţi. Poate aici a fost singurul loc unde hazardul a avut un rol. Pe ambele maluri ale Prutului au existat conducători care şi-au asumat orice sacrificiu pentru înfăptuirea idealului naţional. Însă, cum se ştie, românul trebuie împins de la spate pentru a face ceva. Iar aici trebuie să mulţumim tendinţelor expansioniste ale noii Ucraine independente. Înclin să cred că fără Ucraina şi intenţiile ei tot mai pronunţate de anexare a Basarabiei, s-ar fi amânat mereu luarea unor decizii hotărâtoare. Deşi tânăra republică ucraineană a fost adversarul cel mai înverşunat al Actului Unirii, acţiunile ei au dus la canalizarea acţiunii elitei basarabene spre un singur scop: unirea cu Ţara.


Se uită deseori rolul avut de oamenii de rând în înfăptuirea Unirii. Fără susţinerea lor, actul de la 27 martie ar fi fost lipsit de conţinut. Din nou trebuie să ne raportăm la condiţiile existente atunci: majoritatea populaţiei din mediul rural era analfabetă (un aspect „pozitiv” al acestui fapt a fost evitarea rusificării), cu informaţii limitate privind identitatea sa istorică. De mare ajutor a fost prezenţa în Basarabia a refugiaţilor români din Ardeal, Bucovina sau Muntenia, care fugind din faţa armatelor germano-austro-ungare au poposit la rudele pierdute de peste Prut. Atunci când s-a pus problema „cu românii sau cu ruşii” a fost imposibil pentru un ţăran simplu să se identifice mai mult cu perceptorul ţarist care vorbea o limbă ciudată, decât cu cineva care, deşi venea „de dincolo”, de peste Prut, vorbea aceeaşi limbă cu el şi avea aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Crearea acestor „mici Românii Mari”, comunităţi restrânse în care se intersectau ardeleni, bucovineni, munteni, olteni, moldoveni, basarabeni etc a servit mai mult cauzei creării unei identităţi proprii decât orice document programatic sau proclamaţie emisă de elita de la Chişinău.


Nu trebuie uitat ce ne învaţă pe noi, cei de astăzi, anul 1918. Pentru o acţiune dreaptă nu există moment favorabil. Generaţia de la 1918 nu a rămas în istorie ca fiind una pragmatică, prudentă, diplomată. În momente cheie a înlocuit aceste noţiuni cu unele izvorâte din conştiinţa proprie: demnitate, identitate, ideal. Fără acestea încetăm a fi un popor şi devenim doar o populaţie fără drepturi, fără obligaţii, fără viitor…


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia

Republica Moldova este…

By

…la nici jumătate de pas de a intra în alianţa nord-atlantică NATO. Nu ştiaţi?


Mă aşteptam ca toată mass-media să bubuie la o veste de o aşa anvergură. Însă mie personal, persoană care încerc să îmi actualizez informaţiile, mi-a luat mai bine de 2 săptămâni să aflu că Moldova este aproape de a intra în NATO. Atât de „emoţionată” am fost la citirea titlului că nu m-am abţinut să privesc şi ştirea lansată de cea mai democrată şi liberală televiziune din Republica Moldova, NIT. Desigur că ştirea este prezentată fără prea multă fericire, mai degrabă folosind un ton grav şi o seriozitate extremă, muzica de pe fundal accentuând viitorul necăjit de care o să aibă parte Moldova după ce va intra în NATO.


Ca orice jurnalişti de top, serioşi şi care îşi cunosc meseria, angajaţii NIT vin să argumenteze această declaraţie pe care aparent nimeni nu o consideră tangibilă. Toate pornesc de la faptul că militarii au renunţat la pasul de defilare sovietic înlocuind-ul cu cel „românesc, apropiat de standardele NATO”. Un alt argument demn de luat în seamă este că noile uniforme de deşert ale militarilor moldoveni „seamănă izbitor cu uniformele jandarmilor români din Afganistan”. Oare de ce anume se face comparaţia cu jandarmii români? Să fie oare că astfel este prostit omu’ de rând din Moldova că cea mai sărăcăcioasă şi tristă perioadă a Basarbiei a fost în perioada interbelică când conform propagandei sovietice jandarmii români jefuiau, asupreau şi violau fără milă populaţia dintre Prut şi Nistru. Conform televiziunii, actuala guvernare desfiinţează serviciul de grăniceri şi înfiinţează o structură similară celei româneşti şi anume poliţia de frontieră. Chipurile, încă un pas mare în drumul nostru spre NATO!


Şi mă întreb eu acum: când am primit noi acceptul din partea blocului militar NATO? Şi ce i-a determinat să ne accepte, schimbarea pasului de defilare te pomeni? Ce proastă a fost ţara noastră vecină, România, de la care ne inspirăm noi zi şi noapte, să muncească ani de zile până a reuşit să devină membru NATO. Noi am reuşit cu nişte uniforme kaki şi cu un pas european forţos de defilare să fim în buza aderării. Norocos mai este poporul basarabean.


După escapada pe site-ul celor de la NIT oscilam între 2 stări, ciudă şi milă. Mi-am dat seama că echipa acestei televiziuni, săraca, nu ar avea un job dacă nu ar fi un păpuşar cu bani şi care vrea să crească procentul inculţilor şi prostimii din Moldova şi de aici a provenit sentimentul de milă. Asta până mi-am amintit de vorbele unei bune prietene ale mele care îmi spunea că jurnaliştii de la NIT, cel puţin cei care îşi arată faţa pe ecran, cred ceea ce spun şi nu fac asta doar pentru a câştiga un salariu decent pe lună. Ciuda m-a apucat însă când mi-am reamintit că sunt destui iubitori ai moldovenismului care privesc cu mult nesaţ ştirile pline de neadevăr în care orice politician care nu face parte din PCRM este stropit cu lăturile destinate porcilor. Bineînţeles că lăturile sunt ordonate, coerente şi pe deasupra parfumate şi accesorizate. Păcat că în final oricum sunt infecte şi ameninţă sănătatea intelectuală a omului de rând.

În drum

By

Articol scris la sfârşitul lunii iulie:


S-a scurs timpul şi acum sunt în drum spre România de unde o să îmi iau zborul spre oraşul-casă cel puţin pentru anul viitor, Copenhaga.


Sunt într-un autocar pe ruta Chişinău-Braşov şi mă aşteaptă destule ore până o să respir aerul dintr-o ţară componentă a Uniunii Europene. Mă întrebam de multe ori de ce Chişinăul nu poate concura nici măcar cu Bucureştiul la titlul de „Capitală modernă”? Nu de alta, dar nu ar avea şanse, per total, să câştige. În ultima săptămână, fiindcă eram în căutarea unui răspuns, am văzut părţile triste şi care strică imaginea unui oraş ce ar putea fi deosebit.


Luni mă întorceam de la mare. Urmează să povestesc despre aventura Odesa în altă postare. Eram vai şi amar de pielea mea (la propriu), soarele bătea în toată splendoarea lui de iulie şi umerii mei sufereau în tăcere. Eu, ca şi proprietara lor, încercam să îmi găsesc liniştea interioară astfel încât să ajung acasă cu o oaresce bună dispoziţie. Eram în centrul Chişinăului, iar ca să ajung la gara de sud de unde am eu transport către casă trebuie să iau ori rutierele 120 sau 109, ori troleul 9. În această zi am preferat troleul. Motivul alegerii rămâne şi acum necunoscut. În timp ce eram în aşteptarea mijlocului de transport „minune”, care pe lângă faptul că este antic mai are şi frecvenţă redusă, am putut admira în toată splendoarea activităţi inestetice şi profund enervante. Prin staţia de care povesteam trec 3 troleibuze şi o groază de maxi-uri. În acelaşi timp, sunt cam 4-5 persoane care îşi fac veacul prin zonă şi care atunci când ajunge o rutieră în staţie, unul din ei deschide uşa şi începe să strige în disperare de cauză toate numele de staţii ce urmează şi cel mai important faptul că sunt „locuri pe scaune” locuri libere.


Ca să aveţi imaginea completă a stării prin care am trecut, imaginaţi-vă un soare puternic şi nişte oameni care urlau în jur. Nu reuşesc să înţeleg de unde şi-au creat oamenii ăştia impresia că atrag călători prin îndeletnicirea de a urla. Probabil în capul lor ăsta este un mijloc de PR. Mie însă îmi creează impresia că mă aflu într-o eră ce ar trebui să fie demult apusă.


Următoarea imagine de care vreau să povestesc aici este cea care de fapt m-a convins să scriu acest articol. Am văzut-o de mai multe ori în această vacanţă şi în cele câteva zeci de vacanţe de când am ales să studiez înafara graniţelor Republicii Moldova. Cei care cunosc Chişinăul măcar într-o anumită măsură nu au cum să nu fi trecut prin renumita „Piaţă Centrală”. Este o zonă care ar trebui să impresioneze şi care ar fi reprezentativă oamenilor ce locuiesc în acel oraş. În schimb această zonă distruge frumoasa imagine ce ar putea să o aibă capitala Basarabiei. Îmi amintesc că îmi povestea cineva de târgul din zona Unirii, Bucureşti. Din descriere seamănă izbitor de mult cu ce avem astăzi în Chişinău. Iarăşi mi se confirmă că Moldova are ceva rămâneri în urmă faţă de Ţara Mamă.


Cum aş vedea eu rezolvarea problemei? În primul rând nu cred că această piaţă (în esenţa sa) ar trebui să dispară, ci cred că ar trebui să fie mutată într-o suburbie sau într-un cartier mărginaş oraşului. După părerea mea ar avea acelaşi succes însă cu siguranţă nu ar exista aglomeraţia zilnică şi impresia că te afli pierdut pe la mijlocul secolului trecut.

Locul de joacă al lui Putin…

By

Articol publicat în ziarul „New York Post” (11 aprilie, 2009). Autor: Ralph Peters. Traducere: Rodica Plamadeala


…Lumea ignoră situaţia din Moldova!


Nu vă simţiţi prost dacă nu puteţi găsi Moldova pe hartă. Preşedintele nostru nu o poate găsi, de asemenea.


Secretarul nostru de stat, Hillary Clinton, ar putea găsi Moldova dacă ar dori. Însă nu este un lucru pe care şi-l doreşte. Acest lucru ar însemna să confrunte ticăloşia Rusiei.


Toată lumea este conştientă că ruşii urmează să devină prietenii noştri cei mai buni pentru totdeauna. Autorităţile chiar cred în asta.


Oricum, de ce ar trebui să ne pese nouă de un stat sărac de mărimea unei ferme de vite cu o populaţie de aproape 4 milioane care abia supravieţuieşte cu un venit pe cap de locuitor de $2500?


De ce ar trebui să-i pese administraţiei Obama de oamenii care se luptă să-şi recapete libertatea furată de un guvern comunist care a venit la putere datorită unor alegeri fraudate?


De ce să ne pese de cele câteva sute de oameni ce au ieşit în stradă pentru a-şi apăra libertatea, ce au fost bătuţi în stradă şi închişi în celulele care au aparţinut cândva KGB-ului? Administraţia Obama este ocupată să zboare către Havana pentru a preamări fraţii Castro.


O pată de la marginea Europei, Moldova este o victimă a istoriei. Stalin a furat cea mai mare parte a teritoriului său din România (majoritatea moldovenilor doresc unirea cu patria mamă), iar restul l-a luat de la Ucraina. Sovieticii au folosit acest teritoriu drept un fief agricol nedorind industrializarea regiunii aflate la graniţă.


Deoarece Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, serviciile de securitate de la Moscova au văzut Moldova ca un important avanpost ce nu trebuie abandonat: a marcat frontiera URSS-ului cu Europa, ceea ce Vladimir Putin ar dori să reînvie.


Astfel KGB-ul şi succesorii săi au oferit ajutor armat şi au ghidat o mişcare separatistă în partea estică a Moldovei, zonă strategică aflată pe malul stâng al râului Nistru. „Transnistria” va servi drept un viitor pod rusesc (şi o mină de aur pentru corupţie deocamdată).


Destinul Moldovei post-independenţă a fost greu şi din alte puncte de vedere. Micile exporturi agricole ale ţării s-au produs pe un teren otrăvit de metodele de producţie sovietice. Vinul, deşi preţuit în era URSS-ului, nu poate fi comparat cu cel din Napa Valley.


În timpul lui Putin, exporturile de top ale Moldovei au fost interzise pe piaţa rusească distrugând astfel economia ţării. Energia electrică care este furnizată prin intermediul zonei separatiste, Transnistria, a fost deconectată în mod repetat de-a lungul vremii.


Livrarea gazelor naturale ruseşti a fost tăiată în toiul iernii. Şi comuniştii care au revenit la putere în Chişinău, capitala jerpelită, în 2001? Pe fondul corupţiei crâncene, oficialii guvernului au fost acuzaţi de traficarea femeilor din Moldova în Orientul Mijlociu.


Până aici cu mândria naţională.


Oamenii ce locuiesc în Republica Moldova doresc să facă parte din Vest, să adere la Uniunea Europeană. Peste 80 la sută din populaţia Moldovei este formată din români ce sunt puternic porniţi împotriva ruşilor. (Această regiune a găzduit în trecut o cultură evreiască minunată, dar ştim cu toţii de acţiunile lui Hitler şi Stalin)


„Preşedintele” comunist, Vladimir Voronin, învinuieşte România, şi nu Rusia, pentru toate suferinţele Moldovei. Oamenii însă ştiu mai bine şi îl vor pe Voronin plecat. Însă noul ţar al Rusiei, Vladimir Putin, îl susţine pe Voronin. Astfel că administraţia Obama ignoră demonstraţiile, brutalitatea şi arestările ilegale.


La urma urmei, dacă noi nu dăm doi bani pe criminalii lui Putin ce au ucis disidenţii ruşi de acasă şi din străinătate, atunci de ce ne-ar păsa de moldovenii ce sunt bătuţi şi maltrataţi de guvernul lor? Repetaţi după mine: „Rusii sunt prietenii noştri. Şi prietenii trebuie să aibă grijă de micile viclenii ale celuilalt.”

Un sfert din forţa de muncă a Moldovei lucrează în afara graniţelor ţării. Familiile supraveţuiesc datorită remitenţelor. Politicile ruseşti sărăcesc pe cei care nu pot pleca. Democraţia este în ruine. Şi acum slugile Rusiei încearcă să ruineze ultimele vise de libertate ale populaţiei.


Astăzi, Moldova. Mâine, Georgia şi Ucraina.


Şi atunci preşedintele nostru va merge la Moscova şi îşi va cere scuze pentru rolul Americii în înfrângerea Uniunii Sovietice.


Libertatea nu mai este o noţiune la modă.

Se pare că…

By

…elevii din Moldova s-au obişnuit ca profesorii să fie cei care dau examenele în locul lor.


După ce am revenit pe plaiurile natale m-a lovit în faţă povestea elevilor dintr-un sat tipic basarabenesc. Pornind de la această generaţie puteţi cu uşurinţă să generalizaţi pentru a avea o privire de ansamblu asupra claselor ce au absolvit în ultima decadă (cel puţin). De asemenea generaţia 2011 a şcolii de care vreau să povestesc este reprezentativă pentru toate şcolile din acest stat.


An de an, profesorii din Republica Moldova încurajează elevii să înveţe cât mai puţin. Adevărul este că asta nu este neapărat intenţia lor, ci mai degrabă sunt indiferenţi în condiţiile în care salariul nu le alimentează dorinţa de a se implica în creşterea noii generaţii.


Să încerc să explic la ce mă refer atunci când afirm că profesorii sunt cei care încurajează necunoaşterea curriculumului şcolar de către elevi. Din primul an de şcoală învăţătorii supraevaluează competenţele copiilor. Aceştia din urmă încep să îşi creeze un anumit statut şi o anumită idee despre persoana lor în relaţie cu notele primite la şcoală. Ceea ce nu realizează copiii, şi cu atât mai puţin părinţii lor, este faptul că valoarea cunoştinţelor lor nu constă în câte ore ţin cartea în mână, ci câte ore citesc şi exersează în adevăratul sens al cuvântului.


După primele 4 clase jumătate nu sunt în stare să citească şi să utilizeze elementele de bază ale matematicii: adunare, scădere, înmulţire şi împărţire. Paradoxal, cu trecerea anilor aceştia uită şi ceea ce ştiau şi în final termină gimnaziul fără a putea citi sau calcula. Dacă ar fi să fim corecţi atunci am recunoaşte că majoritatea elevilor buni ar merita o medie aritmetică de nota 8. În realitate însă vedem o inflaţie a notelor şi aceştia se bucură de o medie apropiată de cea maximă. Astfel reuşim performanţa de a avea elevi cu o părere superioară despre propria persoană şi care sunt în imposibilitatea de a se evalua corect.


La terminarea unui ciclu şcolar avem teste de evaluare cunoscute în Moldova ca fiind „examenele de terminare a clasei a 9-a”. Ştiţi cum se desfăşoară acestea? De obicei, profesorii rezolvă exerciţiile şi soluţiile circulă cu ceva ajutor în sala de examen. Toţi copiii copiază, trec examenele, iar unii după aflarea rezultatelor se consideră extrem de neîndreptăţiţi. Şi aici vin eu şi îi întreb: ce rezultat credeţi că aţi fi avut dacă aţi fi rezolvat voi singuri subiectul de examen?


Este adevărat că şi profesorii încurajează această atitudine, dar până şi cei mai corecţi dintre aceştia nu ar schimba prea multe dacă nu ar da să copieze. De ce? Pentru că elevii lor ce posedă un bagaj acceptabil de cunoştinţe ar fi cei care ar avea de suferit pe termen lung. Ca să fiu explicită la ce mă refer când afirm că ar avea de suferit este că admiterea la liceu sau facultate se face pe bază de dosar. Astfel, elevii care au fost lăsaţi să rezolve singuri la examene nu o să poată concura cu medii de 10 pe linie din sate uitate de lume.


Eu încă sper că în viitorul cât se poate de apropiat situaţia sistemului educaţional se va schimba şi elevii îşi vor cunoaşte adevăratul statut. În viziunea mea modul de rezolvare al acestei situaţii ar fi să avem comisii de supraveghere extra severe şi pedepse serioase pentru cei care vor să fraudeze examenele. Aveţi alte idei/propuneri?