Posts Tagged ‘experienţe’

Şi-a trecut…

By


Şi am ajuns în ultima zi a anului 2010, ultima zi a unui deceniu. Îmi amintesc şi acum cât optimism aveam la începutul anului 2001, câte speranţe pentru anii ce urmau să vină. Mi-amintesc că unul din ţelurile mele era să plec din Văsieni. Încet, încet am realizat că nu plecatul era problema, ci ce o să fac acolo unde ajung, zici că eram cumva într-o secvenţă de discuţie din filmul „A walk to remember” :-D.


O să fac un rezumat al acestui deceniu, a evenimentelor importante din viaţa mea mă refer.


Anul 2001 m-a prins în clasa a 7-a la gimnaziul din localitatea mea natală. Nu aveam prea mulţi prieteni. Pe-atunci eram destul de radicală. Nu înţelegeam toate motivele de ce nu am reuşit să am prieteni. Acum îmi este destul de clară situaţia. Eram Rodica Plamadeala, fiica a 2 profesori din acea şcoală, aveam o medie la şcoală mai bună decât a majorităţii, aveam părinţi care îmi ofereau o libertate gradată, pe care mai târziu am apreciat-o şi înţeles-o, nu aveam liber la discotecă precum majoritatea colegilor mei, aveam planuri de viitor, nu mă vedeam petrecându-mi viaţa după standardele satului. Toate acestea mă scoteau din cotidian şi îmi dădeau alte perspective. Probabil dacă aveam succes nu tindeam să plec şi să experientez un alt stil de viaţă. Pe 14 iunie 2003 aveam banchetul de terminare a şcolii generale. Îmi amintesc discursul directorului de atunci, de diplomele simbolice ce se oferă la fiecare terminare a unei etape din procesul de educaţie, de laudele exagerate ale profesorilor, de media mea de 10 pentru clasa a 9-a, care şi acum nu sunt foarte sigură cum de s-a întâmplat, am vagi idei totuşi. Vara anului 2003 a fost specială. M-am interesat de procesul de admitere la liceu în Ţara Mamă ca şi student bursier al Statului Român. Am depus dosarul pe la mijlocul lui iulie cu marea speranţă să fiu admisă în Iaşi, acolo era student fratele meu. Însă mare mi-a fost surpriza ca la aflarea rezultatelor să mă văd repartizată la Liceul Teoretic „Jean Monnet”, Bucureşti. Aşa că 13 septembrie 2003 a fost oficial ziua în care am plecat din Văsieni.


În 15 septembrie 2003 eram componentă a clasei a 9-a „C” din liceul sus menţionat şi casă numeam o cameră dintr-un cămin de elevi bucureştean. Tot atunci am cunoscut-o şi pe cea care era să îmi fie colegă de clasă, bancă şi cameră timp de 4 ani, Dănuţa. De-a lungul anilor de liceu am întâlnit persoane care îmi sunt dragi şi acum: Mira, Ioana şi Ana-Maria. Au fost 4 ani cu multe evenimente ce şi-au avut rolul unei educaţii. Per total nişte ani fericiţi.


În iunie-iulie 2007 eram înr-un stres continuu. Era perioada bacalaureatului, cred că majoritatea pot înţelege acest stres pentru că rezultatele de la bacalaureat sunt importante o dată pentru stima de sine şi a doua pentru admiterea la facultate. Pe 7 iulie am aflat rezultatele examenelor şi îmi făceam planurile despre aplicarea la facultate. Faină senzaţie atunci când am depus diploma de bacalaureat la secretariatul facultăţii la care fusesem admisă. Escapada la mare cu Ioana şi Ioana în Moldova au încheiat vara evenimentelor.


Din 1 octombrie 2007 aveam oficial statutul de studentă în cadrul Academiei de Studii Economice, Bucureşti. Mie mi-a luat la început o săptămână să ajung la primul seminar unde am făcut cunoştinţă cu membrii grupei 1016. Îmi amintesc şi acum cum l-am cunoscut pe cel care urma să îmi devină prieten şi iubit şi care şi-a păstrat statutul până astăzi. Tot în acea perioadă am făcut cunoştinţă cu noul cămin şi condiţiile oferite şi cu fetele care mi-au rămas prietene: Alina şi Natalia.


Începutul anului 2008 mi-a adus şi primele examene de la facultate. Eram la facultatea la care îmi povestise lumea că dacă am să trec cu bine de prima sesiune atunci o să mă descurc în următorii ani din programul de licenţă. Iar sesiunea a trecut la fel de repede precum venise şi plus că fusese mai bine decât mă aşteptasem.


În martie 2009 mi-am ales profesorul coordonator al licenţei cât şi tema de licenţă. Tot în martie am depus dosarul pentru redobândirea cetăţeniei române. La finele anului 2009 eram cetăţean al României şi cu jurământ de credinţă depus.


La cumpăna dintre anii 2009-2010 eram în tabără la Covasna cu câţiva din colegii şi prietenii mei de facultate. Îmi amintesc frumoasele focuri de artificii din centrul orăşelului-staţiune Covasna.


2010 a fost însă anul cu cele mai multe evenimente. Dacă mă întrebai acum un an unde mă văd la trecerea în noul deceniu răspunsul ar fi sunat cam aşa: studentă la masterul de aprofundare în informatică economică sau la cel de baze de date în cadrul Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică şi probabil pe la vreo petrecere alături de prietenii de la facultate.


În 2010 am avut parte de ultimul semestru al meu în calitate de studentă la CSIE. Semestru în care mi-am pregătit şi lucrarea de licenţă cu tema „Bază de date Oracle privind gestiunea activităţii unei edituri” avândul coordonator pe Domnul Profesor Manole Velicanu. Tot în acest semestru am aplicat pentru un program de master în economie la Universitatea din Copenhaga. Am fost acceptată şi din acel moment s-au schimbat planurile. Urma să vin în toamnă în capitala Danemarcei pentru o nouă experienţă.


Tot în 2010 am vizitat ţinuturile Făgăraşului. Am zburat prima oară cu avionul. Am vizitat Londra cu ale ei atracţii turistice, Winchester, Portsmouth şi Marea Nordului. Lista continuă cu experienţa din Copenhaga, împrejurimile oraşului şi Marea Baltică.


Cam atât pentru acest deceniu ce se află la putere pentru încă câteva ore.

Vă doresc Un An Nou Fericit! Fie ca 2011 să vă împlinească şi să vă dăruiască multă, multă sănătate şi fericire!


Un punct de vedere de poveste

By

Vorbeam ieri cu o prietenă de a mea şi printre multele idei ce s-au perindat timp de aproape două ore între noi au fost oameni şi întâmplări de viaţă .


Subiectul a început de fapt prin întrebări despre ce mai fac diferiţi oameni pe care îi cunoaştem. Şi m-am amuzant enorm când am auzit replica la întrebarea mea despre persoana X. Discuţia a sunat cam aşa:
-Ce mai face X?
-Bine, preocupat de aceleaşi activităţi. Acum are o nouă prietenă.
-Serios? Şi ea ce face? Cum se descurcă în relaţia cu el?
-Îi numără amantele!
Şi eu nu am putut reacţiona decât spunând GENIAL.


Şi mă gândeam că am mai întâlnit cupluri în aceeaşi situaţie. În care el/ ea numără amanţii/ amantele. Şi motivul pentru care îndură o asemenea „plăcere” ar fi că e prea mare iubirea ce o simt pentru celălalt implicat în relaţie sau pentru că indiferent prin câte aşternuturi nu va trece, tot la el/ ea o să se întoarcă. Cea mai dură explicaţie pe care am mai auzit-o este pentru că el/ ea este de vină, nu este îndeajuns de bun/ bună şi vede ca o binecuvântare faptul că cel care înşeală stă în relaţie.


La asemenea idei eu simt cum mi se ridică părul în vârful capului. Nu pot să-i înţeleg pe cei care acceptă un asemenea tratament, care se iubesc şi se respectă atât de puţin. Când văd cât de mulţi oameni ar accepta genul acesta de comportament numai să se afle într-o relaţie, ca într-o bună zi să poarte mult visatul/ mult visata costum de ginerică/ rochie albă şi că o să apară în faţa lumii întregi la braţ cu persoana care dintr-un motiv sau altul o zeifică.


Poate o să spuneţi că unii oameni sunt mai iubăreţi şi de aceea tind să înşele şi fac asta numai fizic pentru că sufleteşte sunt 100% dăruiţi persoanei cu care se află într-o relaţie. Dar eu cred că asta nu e altceva decât o mare minciună în care oamenilor le place să trăiască pentru a nu înfrunta realitatea.


Dacă m-aş trezi într-o zi înşelată „fizic” nu cred că aş fi în stare să ofer o a doua şansă pentru că realitatea arată că în orice domeniu dacă s-a întâmplat prima oară este loc şi de a doua, a treia etc. Nu sunt o perfecţionistă şi ştiu că nu există aşa ceva în lumea asta. Sunt conştientă că oamenii se pot plictisi într-o relaţie. Nu văd asta ca o problemă, ai mereu alternativa de a ieşi dintr-o relaţie care nu te mai identifică şi poţi să faci asta fără să răneşti prin înşelare persoana de lângă tine. E de ajuns doar o discuţie în care lucrurile să fie clarificate.


Acum un an mi-a fost povestită o întâmplare dramatico-haioasă. Doi omuleţi, o fată şi un băiat, formau un cuplu de aproape 5 ani. Relaţie de genul la care visează toată lumea. Ea deşteaptă, frumoasă şi devreme acasă. El frumos, deştept, haios. Amândoi implicaţi în relaţie în totalitate. Parcă şi vedeam acel sfârşit fericit cu care suntem obişnuiţi în comediile romantice americane. La un moment dat el începuse să fie trist, să se simtă neîmplinit şi ca rezultat relaţia începuse să scârţie. Toată lumea a încercat să îi ajute, la început au luat o pauză şi după câteva săptămâni au decis să meargă pe căi diferite. Până aici eu zic că povestea descrie perfect situaţia pe care eu o consider corectă.


Nu după foarte mult timp din momentul despărţirii a ieşit la iveală de fapt adevăratul motiv al comportamentului băiatului. Acesta cunoscuse o altă fată şi la care visa de vreun an jumate înainte să se despartă. Şi să zicem aşa juca la două capete în ideea în care dacă simte că are vreo şansă cu noua fată din peisaj atunci o lasă pe actuala prietenă, dar dacă nu, atunci mai bine rămâne cu aceasta din urmă pentru că este un material perfect de căsătorie.


Finalul poveştii poate vă aşteptaţi să fie că tipul s-a cuplat cu noua fată. De fapt, alergând după doi iepuri, s-a rătăcit şi a rămas singurel.


Când mai aud poveşti de genul am impresia că sunt nişte fabule. Că în realitate nu are cum să fie nimic adevărat din toate acestea. Trist este că totul este foarte real de fapt şi de drept. Oamenilor le place să trăiască după nişte standarde şi să accepte situaţii în care nu se simt confortabil!

Concepţii, gânduri, viitor!

By

În primă fază ne naştem. De mici creştem introducându-ne un set de valori de către părinţi, acestea ne sunt repetate până nu doar le cunoaştem ci le şi respectăm. Suntem învăţaţi să facem diferenţă între bun şi rău, între corect şi greşit, între oameni de treabă şi între oameni lipsiţi de scrupule. Toate ne sunt prezentate în primii 15 ani de viaţă la nivel de teorie.


Creştem şi ne lansăm în lumea ce ne înconjoară. Suntem liberi să încercăm, astfel adăugând noi şi noi experienţe de viaţă la setul de valori creat de părinţi. Astfel se face că treptat, după multiple confruntări cu cei din jur, ne schimbăm. Schimbarea poate fi numai în două direcţii: în bine sau în rău. Calea aleasă este de obicei influenţată de mediul în care ne aflăm. Prietenii sunt cei care joacă un rol primordial în dezvoltarea noastră ulterioară.


Dar cum facem o deosebire între prieteni? Pe care să îi considerăm a fi buni? Care sunt criterii de alegere? Suntem destul de neexperimentaţi la început, ceea ce este un adevărat impediment pentru noi, copii abia scăpaţi de sub aripa protectoare a părinţilor. În funcţie de alegerea făcută setul nostru de valori se deplasează într-o anumită direcţie, în primă fază nesesizabilă, mai târziu irevocabilă.


Şi care ar fi momentul în care ar trebui să îţi dai seama dacă eşti pe drumul cel bun sau nu? Din punctul meu de vedere, este atunci când tu începi să accepţi diferitele comportamente nu tocmai civilizate ale aşa-zişilor prieteni. Dar dacă ai ajuns să le accepţi, şi nu doar că le accepţi dar ţi se par amuzante sau chiar corecte, atunci să nu te miri când cel care suferă, din cauza acţiunilor prietenilor tăi, eşti chiar tu!


Ai grijă ce faci cu viaţa ta şi pe cine alegi să îţi fie partener în descoperirea lumii!