Posts Tagged ‘eu’

Critică

By

Mi-am dat seama că am crescut cu un grad foarte înalt de critică faţă de tot ce mă înconjoară. Bineînţeles că sentimentul este împrăştiat şi peste oameni. Cu cât trece vremea, cu atât mă adâncesc în lumea din jur şi nu-i înţeleg comportamentul. La ce eu tind să spun nu, restul au un da puternic. Am zile în care merg pe stradă şi tot ce văd sunt semne de întrebare: cum au putut să creadă asta? cum au putut să reacţioneze aşa? cum le funcţionează mintea? dar o folosesc măcar?


Îmi amintesc că până în jur de vârsta pubertăţii eram o copilă înfiptă în propriile crezuri, mi le formam încet dar sigur. Tot ce nu aveam şi îmi doream îmi cream cu ajutorul răbdării: o să ajung să văd, o să îmi îndeplinesc ţelul. Erau dorinţele unui copil care, spre diferenţa multor altora, aveam în biblioteca casei volumele „Vreau să ştiu” şi multe alte opere delicioase, un televizor care îmi oferea nişte emisiuni, un casetofon şi multă Antena C. Îmi amintesc şi acum când am descoperit calculatorul, mai exact prima mea conectare la Internet. Venisem cu fraţii mei la Chişinău la sediul Moldtelecom vis-a-vis de magazinul Unic. Era o sală măricică plină de calculatoare, costul unei ore era de 7 lei. Fraţii mei mi-au plătit o întreagă oră să navighez prin cartierele virtuale ale lumii şi ale generaţiei ce urma să vină. Aveam atâtea sentimente atunci, greu, greu de descris. Cert era că eram uluită de ce se petrecea cu mine, descopeream o lume cu totul nouă pentru mine.


Poate ăsta e unul din motivele pentru care am evoluat diferit, că am şi crescut cu un ochi critic lângă mine, care nu mă lăsa să rămân ordinară. Îmi amintesc că eram o mică luptătoare, nu-mi plăcea să fiu ca majoritatea!


La un anumit moment al vieţii am schimbat mediul şi în copilul puternic au început să apară îndoielile despre tot, inclusiv despre propria persoană. Toate aceste reacţii alimentate de mediul în care îşi petrecea timpul 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Ceea ce odată critica, devenea atât de neimportant acum. Apăreau o altă serie de întrebări. Puterea proprie se transforma încet, încet în pulbere.


Ceea ce timp de câţiva ani a fost distrus de mediu şi de oamenii din acel mediu, acum se încearcă a fi reconstruit de omul drag de lângă mine. Am nevoie să fiu din cei 15% de pe planeta asta care îşi folosesc creierul pentru a gândi şi a raţionaliza, nu pentru a urma gândurile altora. Slavă cui vreţi voi, m-am născut cu o anumită caracteristică ce mă diferenţiază de restul mamiferelor şi aceasta este raţiunea. Îmi este imposibil să trec pe lângă oameni ce au comportamente proaste şi să fiu indiferentă. Mă bucur că am critica cu mine. Îmi este un bun prieten.


Voi cum reacţionaţi la acţiunile imbecile din jurul vostru? Cât de mult faceţi abstracţie? Sau cât de mult suferiţi?

Durere şi nervi

By

Simt uneori nişte dureri ce pornesc din suflet, ajung în stomac şi mi se întorc în gât. Şi rămân cu o senzaţie de tristeţe neexplicabilă, aş vrea să vomit în speranţa că o să îmi fie mai bine. Mă chinui să arunc durerea din mine şi de aici porneşte un alt fenomen „plăcut”, nervii. Devin o persoană atât de neplăcută, mă forţez să nu supăr pe nimeni în acele momente pentru că sunt în stare să arunc venin şi să otrăvesc pe toţi din jur. De ce? Pentru ce? Măcar dacă aş şti că m-aş simţi mai bine, zău dacă nu aş arunca o anumită cantitate din licoarea otrăvitoare.


Sunt stări care vin şi trec, sunt momente pe care mi le amintesc cu greu după. Şi nu pentru că dacă aş răscoli printre ele mi s-ar reporni trista trăire, ci pentru că de cele mai multe ori habar n-am de ce au început.


De multe ori am observat că îmi place extrem de mult să mă ştiu lăsată în pace, să nu mi se bage pe gât activităţi care nu-mi plac, să nu intervină nimeni peste sufletul meu cu sfaturi, îndrumări şi „culegeri” din bătrâni. Atunci când am nevoie de un sfat îl cer singură de la persoana care cred că ar putea să mi-l ofere, cea care, după părerea mea, ar fi în măsură să mi-l dea. Iar atunci când sunt forţată să acţionez după anumite standarde simt cum mi se urcă sângele în cap şi simt aceeaşi durere de care pomeneam mai sus. Nu mai am aer, văd acest pas ca o limitare a libertăţii mele de care eu sunt atât de ataşată. Am impresia că ăsta este începutul erei mele în temniţă.


Singurul mod prin care încep să simt că aerul pătrunde iar în corp şi că, slavă cui vreţi voi, iar se face schimbul de bioxid de carbon cu oxigen şi circulaţia îşi revine la normal, este dacă ascult muzică. Cât mai tare, cât mai aproape de mine! Ştiţi ce este extrem de amuzant? Că nu am încă o listă în winamp sau mp3 pentru această stare. Noroc că am youtube-ul şi lista artiştilor în cap în momente de genul. Paradoxal, în primă fază numai melodiile care mă liniştesc mi le amintesc. Dacă m-ai întreba altceva în clipele respective cred că ai primi ca răspuns: mmmmm….bbbbb…la.


În ultima mea „escapadă” de genul ăsta am ascultat Zero Assoluto – Appena prima di partire. Uiiii, câtă linişte am primit. Poate vă place, aşa că o adaug în articol.




Somnul meu

By

Ştiu că am mai pomenit că pentru moment sunt mare cititoare a blogului Soacrei Mici. Printre articole am descoperit şi un filmuleţ din seria celor cu Pantera roz. Video-ul îl aveţi mai jos.


Vroiam doar să spun că am râs privindu-l, şi nu pentru că ar fi extrem de amuzant, ci pentru că eu eram Pantera roz şi Dragobeatul meu este în rolul pasării. Săracul se luptă cu somnul meu de ceva timp şi cel mai departe unde a ajuns cu victoria lui a fost exact ca în filmuleţul de mai jos. Dacă sunteţi curioşi să vedeţi rezultatul muncii asidue depuse de Dragobeat aveţi răbdare până la cadrul final :-D. Enjoy!




Prietena mea

By

Ştii, prietena mea, cât de dor îmi e de tine! Simt nevoia să îţi vorbesc, să ne plimbăm nebune prin Cişmigiu, să râdem de prostiile mele sau ale tale, să fiu RODICA! Cred că tu eşti printre singurii oameni din lume cu care pot fi cel mai aproape de 100% EU şi să nu îmi pun întrebări dacă am spus ceva în plus şi dacă nu sunt înţeleasă corect!


Ce mult te-am căutat. După multe „eşecuri” în ale prieteniei. După decepţii în oamenii din jurul meu te-am întâlnit. Nu am încercat să construiesc un model de prietenie cu tine. Nici nu ştiam exact cine sunt eu într-o prietenie, de fapt nu mai credeam în intenţii sincere, ajutor necondiţionat sau taine păstrate cu sfinţenie. Cine eram eu atunci? Eram un copil ce se lovise de prea multe ori de oameni răi, un copil rănit de societate. Poate că tu nici nu îţi dai seama că TU ai fost acolo când am avut nevoie doar de un suflet cald şi asta a fost mai mult decât de ajuns.


Cu tine aveam momentele de sinceritate! În compania ta lunar îmi luam cantitatea necesară de MINE pentru a supraveţui şi mă „aruncam” în lume trecând pe lângă neplăcut făcând abstracţie totală de ce mă înconjura!


Îţi aminteşti discuţiile interminabile? În funcţie de dispoziţie aveam discuţii despre cineva, despre cineva şi noi, despre noi şi uneori treceam şi pe la o discuţie ce îşi avea rolul unei dezbateri pe vreo temă existenţială/ filozofică. Erau momente în care eram doar NOI şi restul lumii!


Te văd, vorbesc cu tine şi acum, doar suntem în secolul tehnologiei şi totuşi ceva lipseşte! Ce? Nu ştiu, chiar nu ştiu!


Poate se întreabă cititorul cine eşti tu, prietena mea? Răspunsul meu nu întârzie, acesta fiind un OM DRAG!


P.S. Articolul acesta nu are un început sau un sfârşit, sunt doar idei înşirate pe o „foaie”!