Posts Tagged ‘copil’

Bucuria unui zâmbet

By

Viaţa este capricioasă în felul ei. Uneori te surprinde în moduri în care nici nu realizezi. Şi totuşi, cică lucrurile se întâmplă cu un motiv. Oare?

Oare ne căutăm noi singuri motivele? Oare subconştientul nostru funcţionează într-un mod diferit decât ne aşteptăm? Să credem în ceea ce raţionalizăm sau în ceea ce se întâmplă fără voia noastră (dar unde suntem complici)?

Mă gândeam în general la cei 26 de ani ai mei. 26 de ani plini în care am crescut mai mult decât ar fi trebuit în unele privinţe. Şi cu toate astea, în faţa unor provocări eu sunt un copil care încă mai are de experimentat atât, atât de multe. Şi da, sunt un copil. Sunt un copil pentru că aleg să fiu unul. În majoritatea timpului joc rolul adultului, dar îmi place să dau jos masca cât de des pot pentru că viaţa este mai frumoasă prin ochii copiilor.

Copiii sunt nişte fiinţe deosebite. Copiii se bucură de tot ce-i înconjoară şi sunt creativi prin naştere. Copiii se uită la tine ca la un Dumnezeu şi tot ei sunt cei care te pot face să te simţi Dumnezeu. Copiii sunt simpli şi naturali. Copiii sunt un suflet fin şi curat, iar zâmbetul lor face cât o mie de bucurii mici.

Background-ul desktop-ului meu este poza unui copil drag mie. Zâmbetul copilului îmi înseninează ziua de fiecare dată când văd poza. Fericirea supremă nu vine pe loc, ea este o adunătură de fericiri care se încheagă într-un tot. Aşa că eu îmi iau porţii mici de fericire în fiecare zi şi am siguranţa lor din bucuria unui zâmbet imortalizat.

Relaţie copil-părinte

By

A fost odată ca niciodată un bobocel de fată. Mult au aşteptat-o părinţii pentru ca să vină pe lume şi să le lumineze viaţa. Au iubit-o înainte ca ea să şi înceapă existenţa în locuşorul cald numit burtica mamei. Ei nu au ştiut că vor fi fericiţii părinţi ai unei fetiţe minunate. Ei erau bucuroşi să ştie că pruncul lor era să vină pe lume şi că va fi sănătos(sănătoasă).

La începuturi părinţii o tratau ca pe o prinţesă. Era mica lor jucărie reală. Era tot ce au visat şi mai mult. Fetiţa creştea văzând cu ochii. Încet, încet copila se dezvolta şi adăuga în fiecare zi câte o nouă nuanţă caracterului. Pe unele le copia de la cei în care avea încredere totală, pe altele le „fura” de la societatea în care creştea.

Au trecut anii. Copiliţa era deja în frumoşii ani ai adolescenţei. O perioadă care este pe cât de frumoasă pe atât de periculoasă. Este momentul adevărului. Este perioada în care adaugi şi rafinezi fiecare latură a propriului caracter. Adolescenţa îţi oferă un număr infinit de oportunităţi. Şi tu eşti destul de mare încât să decizi viitorul care-l vrei.

Adolescenta noastră încerca de zor să se cunoască. Proba diferitele calităţi precum hainele într-un magazin. Vroia să le găsească pe cele care-i se potriveau din cap până în picioare. În toată nebunia decoperirii noului, copila îşi arăta proaspetele calităţi şi părinţilor săi. Acei părinţi care o iubeau indiferent de ce alegeri urma să facă. Doar că iubirea nu este îndeajuns niciodată. Iubirea este însoţită mereu de respect atunci când vedem relaţii pline de armonie. Părinţii noştri însă erau din poporul care formează relaţii de cuplu bazându-se pe fiorul dragostei. Anii trec şi fiorul neîntreţinut dacă mai este şi presărat cu momente nefericite se transformă într-o oaresce formă de ură. Ură pentru persoana pe care ai iubit-o, dar şi pentru acele lucruri sau acei oameni care îţi amintesc de această trecere.

Minunea noastră de fetiţă se afla din nefericire înconjurată de părinţii care susţineau o relaţie bazată pe anii investiţi şi atât. Aflată în momente critice de descoperire personală îşi mai auzea câte o replică de genul:

„-Corect, aşa să te porţi cu fiinţa care ţi-a dat viaţă. Că bine l-ai mai moştenit pe tac’tu”

sau

„-Uite ce natural ţi-a mai venit replica. Leită mumă’ta eşti! O să sufoci un suflet cu caracterul ăsta al tău!”

În tot procesul de maturizare, fata mamei şi a tatei, şi-a auzit într-una astfel de blagosloviri. Pentru a nu supăra pe niciunul din părinţi a ales calea cea mai sigură, s-a îndepărtat de ei. Nu a vrut să îi mai ţină la curent cu noua sa personalitate. A ales să fie diplomată în ceea ce îi priveşte.

Între timp părinţii au trecut peste criza relaţiei lor. Nu pentru că a renăscut fiorul dragostei, ci pentru că anii au trecut şi niciunul din ei nu vroia să îşi ia viaţa în propriile mâini şi să o înceapă de la 0. Au ales calea sigură de a rămâne împreună şi de a se răbda. Totul se desfăşura pe principiul cu răbdarea treci şi marea. Atunci au realizat că bobocelul lor de fată este deja o femeie în toată firea. Tot în acea perioadă au observat râpa dintre ei şi ea. Nu mai exista nici măcar pe aproape o relaţie de suflet. Relaţia lor era doar o formalitate.

Tot ce am scris mai sus este pură ficţiune. Însă idee este foarte reală şi întâlnită. Nu aţi observat că atunci când copilul are o calitate ce nu convine unuia dintre părinţi, aceasta cu siguranţă provine de la celălalt părinte? Şi părintele îi spune copilului cu răutate acest lucru. Fapt ce poate afecta atât relaţia pe viitor a părinţilor cu al lor copil, cât şi caracterul celui din urmă care este în plin proces de formare. Foarte, foarte stupid!

D’ale trenului

By

Şi să purcedem la povestea călătoriei cu trenul pe ruta Bucureşti – Făgăraş.


Biletele le-am cumpărat online datorită serviciului oferit de CFR. Eu şi cu Dragobetele eram singurii care utilizaseră serviciul dintre toţi călătorii acestei rute din data de 14 octombrie. Ca tot omul civilizat ne-am instalat pe locurile specificate în e-bilet şi aşteptam cuminţi să ajungem la destinaţie. Ne aştepta 5 ore de tuc-tuc aşa că mi-am scos cartea împrumutată de la biblioteca municipală din Danemarca. Aveam planuri serioase pentru drumul ce mă aştepta. Toate bune şi frumoase până când în faţa noastră s-a aşezat un tată cu un fiu de vreo 5-6 ani. Tatăl se prezenta a fi un om plictisit, obosit numai de gândul că trebuie să îşi petreacă timpul cu fiu’su. Şi trenul a pornit neînfricat spre inima ţării.


După 10 minute a început adevărata distracţie. Tatăl şi-a scos laptopul la care avea ataşat un modem şi lucra de zor la butoane. Pe cealaltă parte, copilu’ murea de plictiseală şi din 30 în 30 de secunde îl întreba pe tatăl său: „Daaaa’ câte ore mai sunt?” şi răspunsul nu întârzia să apară: „5 ore”. „Tot 5 ore?”. Se tot rotea şi învârtea copchilu’ şi iar o lua de la capăt: „Daaaa’ câte ore mai sunt?”; „5 ore”; „Tot 5 ore?”. Peste jumătate de oră s-a plictisit şi băiatul de întrebarea asta şi pentru a-i capta atenţia lui taică’su îi spune că îi este foame. Dintr-o valiză îl serveşte tatăl cu un sandwich. Toată afacerea a durat 10 minute. După, copchilu’ a revenit la prima întrebare: „Daaaa’ câte ore mai sunt?”; „4 ore”; „Tot 4 ore? (la care a mai adăugat) Da’ mie mi-e foame”.


Îmi era milă de copil pentru că se vedea clar că îi cerşeşte atenţia părintelui, dar îmi ziceam că probabil are omul vreun termen limită şi lucrează de zor şi de aceea nu-i acordă nici măcar 5 minute. Hotărâsem să dau o tură ca să îi dau olecuţică de linişte şi capului meu totuşi. Toate ca să văd că tatăl de fapt navighează pe internet. Cu alte cuvinte îşi făcea damblaua online şi îl durea în c*r de copchil. Instantaneu mi-a răsărit întrebarea: cine le dă dreptul ăstora să înmulţească specia dacă nici măcar nu au chef să le acorde atenţia cuvenită progeniturilor?


Într-un final, au mai coborât oamenii din tren şi am reuşit să mă mut în alt compartiment pentru că nu mai puteam suporta aceleaşi replici la infinit. Şi am apucat să mai împlinesc din planul iniţial.


P.S. Articol scris în luna Octombrie.

Critică

By

Mi-am dat seama că am crescut cu un grad foarte înalt de critică faţă de tot ce mă înconjoară. Bineînţeles că sentimentul este împrăştiat şi peste oameni. Cu cât trece vremea, cu atât mă adâncesc în lumea din jur şi nu-i înţeleg comportamentul. La ce eu tind să spun nu, restul au un da puternic. Am zile în care merg pe stradă şi tot ce văd sunt semne de întrebare: cum au putut să creadă asta? cum au putut să reacţioneze aşa? cum le funcţionează mintea? dar o folosesc măcar?


Îmi amintesc că până în jur de vârsta pubertăţii eram o copilă înfiptă în propriile crezuri, mi le formam încet dar sigur. Tot ce nu aveam şi îmi doream îmi cream cu ajutorul răbdării: o să ajung să văd, o să îmi îndeplinesc ţelul. Erau dorinţele unui copil care, spre diferenţa multor altora, aveam în biblioteca casei volumele „Vreau să ştiu” şi multe alte opere delicioase, un televizor care îmi oferea nişte emisiuni, un casetofon şi multă Antena C. Îmi amintesc şi acum când am descoperit calculatorul, mai exact prima mea conectare la Internet. Venisem cu fraţii mei la Chişinău la sediul Moldtelecom vis-a-vis de magazinul Unic. Era o sală măricică plină de calculatoare, costul unei ore era de 7 lei. Fraţii mei mi-au plătit o întreagă oră să navighez prin cartierele virtuale ale lumii şi ale generaţiei ce urma să vină. Aveam atâtea sentimente atunci, greu, greu de descris. Cert era că eram uluită de ce se petrecea cu mine, descopeream o lume cu totul nouă pentru mine.


Poate ăsta e unul din motivele pentru care am evoluat diferit, că am şi crescut cu un ochi critic lângă mine, care nu mă lăsa să rămân ordinară. Îmi amintesc că eram o mică luptătoare, nu-mi plăcea să fiu ca majoritatea!


La un anumit moment al vieţii am schimbat mediul şi în copilul puternic au început să apară îndoielile despre tot, inclusiv despre propria persoană. Toate aceste reacţii alimentate de mediul în care îşi petrecea timpul 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Ceea ce odată critica, devenea atât de neimportant acum. Apăreau o altă serie de întrebări. Puterea proprie se transforma încet, încet în pulbere.


Ceea ce timp de câţiva ani a fost distrus de mediu şi de oamenii din acel mediu, acum se încearcă a fi reconstruit de omul drag de lângă mine. Am nevoie să fiu din cei 15% de pe planeta asta care îşi folosesc creierul pentru a gândi şi a raţionaliza, nu pentru a urma gândurile altora. Slavă cui vreţi voi, m-am născut cu o anumită caracteristică ce mă diferenţiază de restul mamiferelor şi aceasta este raţiunea. Îmi este imposibil să trec pe lângă oameni ce au comportamente proaste şi să fiu indiferentă. Mă bucur că am critica cu mine. Îmi este un bun prieten.


Voi cum reacţionaţi la acţiunile imbecile din jurul vostru? Cât de mult faceţi abstracţie? Sau cât de mult suferiţi?

Ce lipseşte?

By

Cine ar crede că în ţări est europene oamenii sunt atât de adânc pierduţi în neştiinţă? Te gândeşti că totuşi te-ai născut în Republica Moldova, ţară care face parte din continentul european, cel care s-a remarcat în istorie din cele mai vechi timpuri. E adevărat că nu te-ai născut în Marea Britanie, Franţa sau Spania. Dar totuşi, nu te-ai născut nici într-o ţară săracă de pe continentul african. Însă după evenimentele ce au loc în Moldova începi să îţi pui semne de întrebare.


În Moldova oamenii încă voteză partidul comunist. Partea dură este că ei sunt melancolici după vremurile URSS-ului, iar Voronin şi echipa nu vor putea vreodată să asigure traiul de dinainte de căderea URSS-ului. Şi asta de ce se întâmplă? Pentru că majoritatea au ca şi sursă de informaţie televiziunea naţională, care dacă din 2009 este într-un continuu curs de dezvoltare în direcţia adoptării libertăţii mass-mediei, oricum mai are mult de lucrat. Să nu mai pomenim emisiunile TVM-ului în perioada în care PCRM-ul forma parlamentul şi deţinea funcţia de preşedinte al statului.


Tot în Moldova găsim un procent mare al traficului de persoane. Fetele care arată bine şi provin dintr-o familie săracă sunt „vânate” cu promisiuni deşarte ale unei vieţi de VIP înafara graniţelor ţării. Acestea din necunoştinţă, neexperienţă şi credibilitate se încred în oameni fără scrupule şi ajung să fie „modele” printr-un bordel dintr-o altă ţară. Iar viaţa lor nu le mai aparţine, devin nişte piese şi numai o minune le poate salva.


Am citit articole în ultima vreme în care erau prezentate mai multe cazuri de genul acesta. Iar cele mai multe fete aveau vârste sub 18 ani cărora le fusese promisă o viaţă de vis şi acestea cădeau pradă unor oameni care vroiau bogăţii pe spatele unor suflete nevinovate.


Citind, îmi puneam întrebarea cum este posibil un aşa lucru? Cum se încred aceste fete în oameni străini? Şi singurul răspuns ce l-am putut da a fost că fetele au crescut într-un mediu sărac. Dar nu e ăsta motivul major al prostiei lor, ci mai degrabă că în Moldova încă avem subiecte tabu între generaţii. În majoritatea familiilor este de ordinul fantasticului să abordezi subiecte precum ciclul menstrual, viaţă sexuală, droguri, fumat sau alcool. Să nu mai vorbesc de explicaţii şi efecte. Părinţiilor li se pare greşit să explice asemenea lucruri pentru că, din nu ştiu ce motiv, le-ar scădea autoritatea în faţa copiilor. Ori în Moldova întâlnim extrem de des replica: „Eu te-am făcut, eu te omor”. Părinţii nu văd vreo posibilitate de a fi şi prieten cu proprii copii. Li se pare mai uşor să îi lase să facă greşeli pentru ca mai târziu să le arate cine este şeful în casă. Am mai auzit expresii de genul: „Nici mie nu mi-au spus părinţii. Şi, slavă Domnului, sunt bine mersi ajuns”. Din păcate nici la şcoală copiilor nu le sunt oferite informaţii din categoria „viaţă”. De ce? Pentru că nu este prevăzută o asemenea discuţie în curriculumul şcolar şi chiar dacă ar fi, profesorii ar prefera să sară peste acea lecţie. Copii rămân să înveţe din propriile greşeli.


Oare câte generaţii mai sunt necesare ca şi în Moldova lumea să fie mai deschisă? Procesul de informare ar trebui să domine pentru ca lumea să nu mai fie atât de proastă, iar rolul de părinte să fie înţeles că e mai mult decât un moment de „fericire”, oferire de mâncare şi haine. Că în viaţă un copil trebuie să aibă un model. Că nu trebuie să aştepţi o anumită vârstă să ai discuţii deschise cu propriul copil. Că trebuie să oscilezi între autoritate şi prieten mereu. Că un copil are nevoie de o libertate gradată. Că un copil ţinut în lanţuri în momentul în care îi vei oferi libertatea totală nu o să ştie ce să facă cu ea şi are şanse mari să cadă în gol. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Moldova ca şi ţară. Zeci de ani a fost prizonieră şi în anii ’90 a avut libertate totală pe care nu a ştiut să o gestioneze.