Posts Tagged ‘Bucureşti’

Nicuşor Dan – de la Făgăraş, la Paris cu oprire în Micul Paris

By

Guest post by Sorin Pirău

Nu îmi place să scriu despre politică. Nici acum nu o fac. Îmi place să scriu despre oamenii din jurul meu, despre societatea în care trăim, despre cei pe care îi respectăm şi îi preţuim. Eu aşa cred că ar trebui să fie politica. Fiecare ţară, judeţ, oraş, comună, companie, şi de ce nu, gospodărie are nevoie de un administrator. Ar fi ineficient ca toţi membrii comunităţii să participe zi de zi la procesul de „gospodărire” al resurselor. De aceea, ei aleg un membru respectabil căruia îi încredinţează misiunea de a transpune în practică strategia şi viziunea lor asupra viitorului colectivităţii.

Acum că am terminat cu introducerea cursului de Educaţie Civică 101, am încrederea că cei cărora nu le era adresat acest post s-au plictisit deja şi au închis această pagină. Voi continua pentru restul.

Bănuiesc că majoritatea ştiţi cine este Nicuşor Dan. Pentru cei din provincie care încă nu aţi auzit de el, Google-ul vă este la îndemână (presupun că cei care sunt din Bucureşti şi încă n-au aflat cine e Nicuşor Dan – indiferent dacă îl aprobă sau nu – au renunţat deja după primul paragraf). Eu pot zice că îl „cunosc” pe Nicuşor de aproape 10 ani. Am pus între ghilimele deoarece nu l-am cunoscut niciodată personal, însă aproape zilnic treceam pe holul liceului sub panoul uriaş în care trona poza sa din adolescenţă, împreună cu diplomele primite la olimpiadele internaţionale de matematică şi articolele din ziarele vremii dedicate performanţelor sale. Sunt curios câte licee din România se mai pot mândri cu un dublu medaliat cu aur la Olimpiada Internaţională de Matematică… Dar să nu deviem.

Ieri, când am aflat rezultatele parţiale ale alegerilor locale din Bucureşti, am fost suprins să-l văd pe Nicuşor Dan pe locul 3, cu aproape 10%. Spre deosebire de alţii, eu am fost surprins pozitiv. Nu mă aşteptam la aşa scor mare. Ştiam că majoritatea îl critică pentru ideea sa „prostească” de a facilita transportul cu bicicleta într-una din cele mai aglomerate capitale din Europa. Citând un nemulţumit, „ce mai urmează acum? Să ne întoarcă înapoi cu 100 de ani, să circulăm cu căruţa?”. Aşadar, mă aşteptam la un meci strâns între Irinel Columbeanu (sigur e mai de notorietate) şi Nicuşor Dan.

Deşi scorul său m-a suprins plăcut, nu ştiam dacă intrarea sa în Consiliul General este sau nu benefică. Majoritatea prietenilor şi cunoştinţelor mele din Bucureşti (inclusiv facebook – friends) l-au susţinut activ, unii fiind şi voluntari în echipa sa. Aceştia se bucurau de şansa de a avea un „whistleblower” acolo, care să informeze societatea civilă despre anumite aspecte ascunse ale activităţii consilierilor. Dar cu ce preţ? Oare chiar ar fi putut face el o diferenţă, indiferent de cât de multă bunăvoinţă ar fi avut? Din câte ştiu nu există niciun fel de hotărâre sau de lege pentru care ar fi avut drept de veto. Presupunând că s-ar fi votat o hotărâre ilegală/imorală de către majoritatea din consiliu, el cel mult s-ar fi putut indigna, exprimându-şi această stare de spirit printr-un simbolic vot contra. Iar beneficiile de a fi „unul dintre ei” nu cred că sunt aşa de mari. Doar nu credeţi că „afacerile” se discută în plenul consiliului, nu? Mai mult, presupunând că ar mai fi interesat de aşa ceva, cum ar fi putut candida din nou peste 4 ani ca un om anti-sistem în condiţiile în care ar fi fost parte din el fără nicio realizare remarcabilă care să-i poarte numele?

La ora la care scriu acest articol, se pare că nu trebuie să ne îngrijorăm de aşa ceva. Conform ultimelor rezultate Nicuşor Dan nu va intra în consiliu, fiind puţin sub pragul de 5%. Ce mă amuză sunt explicaţiile care se vehiculează în legătură cu diferenţa dintre voturile primite pentru primărie şi cele pentru consiliu. Aparent, campania sa electorală nu a evidenţiat faptul că el candidează şi pentru Consiliul General, nu doar pentru primărie. Argument plauzibil, dar care cred că nu este valabil pentru genul de oameni care l-au votat. „Trucuri” de genul plasarea candidatului într-un loc greu de găsit pe listă (Nicuşor Dan a fost ultimul), sigle ale vreunui partid minuscul clonate pentru ca să semene cu sigla altui partid mai cunoscut sau candidaţi cu nume asemănătoare funcţionează în cazul oamenilor care încă mai sunt păcăliţi de faimoasele branduri chinezeşti din bazarul Europa: Naik, Nokla, Adidos sau, favorita mea, Dolce&Banana. Nu cred că aproape jumătate din votanţii lui Nicuşor Dan (pentru care îţi lua ceva efort să te informezi în condiţiile în care a fost aproape absent de la TV) „s-au lăsat păcăliţi” de ele. Mai degrabă au mers pe principiul „totul sau nimic”. Sau poate acesta a fost modul lor de protest. Un vot pentru concursul pierdut din start (primăria), dar nu şi pentru Consiliul General, unde avea şanse reale. Măcar să rămână mereu cu întrebarea „Ce-ar fi fost dacă…?”

Copenhaga – Bucureşti – Acasă

By

*Azi plec din Copenhaga pentru o perioadă mai lungă. Am terminat examenele pentru primul an de master şi exact ca şi o pasăre călătoare în ajun de iarnă mi-am luat valiza şi porumbeii şi la 9 dimineaţa eram pregătită să zbor către un oraş sudic, mai exact către Bucureşti.


Zilele trecute când am luat decizia finală de a pleca acasă în vacanţă am început să îmi pregătesc călătoria cu lux de amănunte. Aşa că am intrat ca tot omul botezat pe site-ul celor de la BBC să verific ce vreme mă aşteaptă în Bucureşti. Când a văzut ochiul meu gradele Celsius m-am bronzat pe loc :-D. Deja mă vedeam sufocată de căldură. Tot ce e mai sus de 25 de grade şi eu nu sunt la mare, e deja prea mult pentru corpul meu.


Am căutat pe ultima sută de metri un bilet de avion la un preţ rezonabil. Am găsit o ofertă pe site-ul celor de la lastminute care mi s-a potrivit în condiţiile în care mă aflam. Compania aeriană cu care am zburat a fost Czech Airlines iar călătoria a avut un traseu simplu: Copenhaga – escală Praga – Bucureşti. Cu tot cu escală am făcut 4 ore şi jumătate. Din toate punctele de vedere am avut parte de un seviciu bun din partea echipajului celor de la Czech Airlines.


În timpul zborului Copenhaga – Praga am avut parte de un eveniment, să-l numim, ciudăţel. Am călătorit cu o aeronavă ce avea împărţite locurile astfel: A, B, C, D, E şi F. Pentru că nu am avut timp de check-in online, la ghişeu am avut norocul unui loc B. În stânga mea stătea un tip care tot a încercat în disperare de cauză să îşi folosească dreptul de a-şi lăsa scaunul pe spate. Toate bune şi frumoase în teorie, dar planul de acasă nu prea a coincis cu ăla din târg, ceea ce a făcut ca timp de jumătate de oră să ducă lupte de convingere cu 2 tănţele ce se aflau în spate. Tipul încerca să explice situaţia frumos în engleză dar femeile supărate înafară de daneză nu vroiau să audă nimic altceva. Abia după ce au intervenit cei de la compania aeriană s-a rezolvat situaţia. Adică au decis să le mute din spatele nostru pe alte locuri. Înainte însă să scap de zarva din jurul meu m-am trezit cu o revistă în cap. Detaliu tehnic că aceasta era destinată tipului din stânga mea. Tănţicăi scandalagioaice nici nu cred că i-a trecut prin cap să îşi ceară scuze. În schimb a reuşit să îşi îndeplinească scopul din a doua încercare. Tot ce pot să gândesc este că lumea asta îi plină de oameni tare ciufuţi, oameni care tratează un bun public ca fiind 100% personal.


Ajunsă în Praga am reuşit să schimb avioanele fără peripeţii. De data aceasta am avut norocul unui scaun la geam. Trebuie să recunosc că de fapt am avut parte de toate cele 3 locuri :-). De această dată am avut zbor liniştit ceea ce a făcut ca pe alocuri să trag şi câte un puişor de somn.


De cum am păşit din avion m-a înfăşurat căldura sufocantă. Dar adevărata căldură am simţit-o abia după ce am ieşit şi m-am întâlnit cu 2 dintre prietenele mele. Au urmat 3 zile de întâlniri cu oameni pe care nu îi mai văzusem de aproape un an. Am simţit căldura văratică a plaiurilor mioritice timp de o zi şi jumătate. După care a venit ploaia şi frigul danez. Cred că atât i-a luat să străbată cei 2000 de km :-).


Mi-a mai luat 10 ore până am ajuns pe tărâmul băştinaş, care de 20 de ani se numeşte Republica Moldova. De la autogara Filaret până în Moldova am avut parte de aceeaşi şoferi amatori şi călători care n-au habar care le este identitatea, aceleaşi filme ruseşti ce au rulat pe toată durata drumului. Nu mă plâng neapărat, doar că tot sper să văd careva schimbări. O să mai dureze probabil destul până o să scăpăm de limba schimonosită, limba româno-ruso-moldo (nu există)-ceva.


La final adaug o ediţie a emisiunii Cool Publika cu titlul simbolic „Limba moldovenească”:





Şi încă o ediţie simpatică a aceleiaşi emisiuni -> „Moldoruşii”:





*Articol început a fi scris pe 23.06

Berlin – impresii II

By

Nu ştiu cum, dar numai pe la ore târzii mă apucă cheful să povestesc despre experienţa mea din capitala Germaniei. O fi ceva în aer la ora asta? 😀


Dacă prima parte a excursiei mi-am petrecut-o în partea estică a oraşului cu senzaţiile mele legate de Bucureşti, mi-am dat seama că nu mai pot amâna pentru mult timp vizitarea părţii vestice a Berlinului. Îmi era imposibil să gândesc că am să plec dintr-un oraş vestic cu un sentiment estic. Dar asta nu înainte de a mai vizita un muzeu al artei moderne, Deutsche Guggenheim Museum. Încă o dată m-am convins că eu nu am nicio legătura cu aşa numita artă modernă. Eu cu greu o înţeleg pe cea clasică, dar aceasta îmi dă mari bătăi de cap. Am priceput că artistul nu are neapărat o idee fixă atunci când crează piesa de artă şi că noi, spectatorii, ar trebui să preluăm mesajul care ni se pare nouă real. Totuşi nişte colaje de poze lipite pe pereţi cu şobolani prezenţi peste tot, nişte construcţii în care au fost folosite nişte ţevi şi un vas de toaletă îmi depăşesc imaginaţia. În dreapta o să vedeţi poza unei bucăţici de artă din muzeu ce mi-a plăcut, o combinaţie dintre o veche veioză, nişte poze şi jos o oglindă. Dacă sunteţi în Berlin lunea aveţi accesul gratuit la acest muzeu.


Restul zilei l-am petrecut numai în partea vestică a oraşului, plimbându-mă pe străzi şi admirând clădiri mai noi sau mai vechi. Am ajuns şi la fericitul castel care a rămas în picioare după cel de al doilea război mondial cu toate că a fost destul de mult avariat, Schloss Charlottenburg. Este cel mai mare castel din Berlin datând încă din secolul al XVII-lea.


În drum spre castel am trecut pe lângă grădina ce este cunoscută ca Tiergarten. Un parc de dimensiuni mari în centrul oraşului, probabil superb în perioada dintre o primăvară târzie şi o toamnă devreme. Parcul este tăiat de 3 străzi principale. Iar la intersecţia acestora ne putem bucura de Siegessäule (Victory Column).


Pentru a vedea cele mai importante atracţii turistice din Berlin fără a merge prea mult pe jos puteţi lua unul din autobuzele de sightseeing (varianta cu bani) sau puteţi să vă plimbaţi cu autobuzele pe ruta 100 şi 200 din transportul public al Berlinului. Combinate au aproximativ acelaşi traseu ca şi cele cu bani.


Eu, fată serioasă, nu am putut să merg în Berlin şi să nu îmi „clătesc” ochişorii printr-un magazin berlinez. Aşa că la recomandarea ghidului Berlinului am ajuns la magazinul Alexa (se află în zona Alexanderplatz). Multe brand-uri cunoscute prezente cu preţuri mai mici decât la Bucureşti sau Copenhaga. Pentru mai multe detalii puteţi să îl vizitaţi :-).


Iaca aşa am încheiat încă o postare despre Berlin. După noua zi plină de plimbare aveam sufletul oleacă mai împăcat. Nu mai eram imaginar prin Bucureşti…Bine? Rău? Ambele, motive diverse.

O fi elasticitate unitară între tăria de caracter şi bani?

By

Astăzi citeam un articol de pe blogul unei cunoştinţe. Aceasta a avut un mod destul de interesant de abordare a personalităţii unui om. Se simţea înconjurată de oameni care tânjesc după statutul ei social. Şi că aceste persoane niciodată nu vor putea ajunge în locul ei din cauză că nu au tăria de caracter necesară.


Hai să dau nişte repere. Cunoştinţa mea vine dintr-o familie bine plasată din punct de vedere financiar. Cel puţin de când o cunosc eu aşa a fost. Nu cred că a avut vreodată problema zilei de mâine. Mă îndoiesc că şi-a ţinut contabilitatea până la fiecare bănuţ. Nu mă înţelegeţi greşit. Este o persoană plăcută, hotărâtă, inteligentă şi poate foarte uşor să îşi mascheze inteligenţa în prostie dacă are de câştigat.


Vorbea despre încrederea în tine, despre tărie de caracter, despre fetele care se luptă să obţină un statut şi care fac lucrul ăsta în disperare de cauză, în ideea că poate le remarcă cineva. Vorbea cu atâta convingere despre cât este de important să ştii să te impui. Descria comportamentul pe care ar trebui să îl aibă fiecare fată în relaţia cu exteriorul, în special cu băieţii. Idei şi gânduri frumoase de altfel. Nimic nou, ceva ce citeşti în orice revistă cu şi despre femei. Poate numai că textul articolului ei nu este doar copiat dintr-o astfel de revistă, ci ideile prezentate acolo sunt trecute prin propria-i experienţă.


Dar ce e cu adevărat interesant, mai presus de toate, este faptul că eu „iubesc” oamenii care au o stabilitate financiară şi care nu au muncit pentru ea să vorbească de stima de sine, despre caracter, despre personalitate, despre situaţii în care pot spune NU, situaţii în care majoritatea „ar sări şi s-ar agăţa” de un posibil viitor.


Majoritatea persoanelor pe care le cunosc, ca şi mine de altfel, nu s-au trezit cu o maşină scumpă făcută cadou de părinţi la aniversarea majoratului, cu un apartament propriu în centrul Bucureştiului de asemenea primit de la părinţi, cu voiajuri prin locaţii exotice.


Nu ştiu la cine se referea cunoştinţa mea mai exact. Nu ştiu dacă erau oameni din anturajul său sau nu. Mi se pare uşor să vorbeşti de puternica ta personalitate şi în acelaşi timp mi se pare greşit să judeci oamenii după acţiuni pe care tu nu le faci doar pentru că îţi permite statutul tău financiar.

Şi-a trecut…

By


Şi am ajuns în ultima zi a anului 2010, ultima zi a unui deceniu. Îmi amintesc şi acum cât optimism aveam la începutul anului 2001, câte speranţe pentru anii ce urmau să vină. Mi-amintesc că unul din ţelurile mele era să plec din Văsieni. Încet, încet am realizat că nu plecatul era problema, ci ce o să fac acolo unde ajung, zici că eram cumva într-o secvenţă de discuţie din filmul „A walk to remember” :-D.


O să fac un rezumat al acestui deceniu, a evenimentelor importante din viaţa mea mă refer.


Anul 2001 m-a prins în clasa a 7-a la gimnaziul din localitatea mea natală. Nu aveam prea mulţi prieteni. Pe-atunci eram destul de radicală. Nu înţelegeam toate motivele de ce nu am reuşit să am prieteni. Acum îmi este destul de clară situaţia. Eram Rodica Plamadeala, fiica a 2 profesori din acea şcoală, aveam o medie la şcoală mai bună decât a majorităţii, aveam părinţi care îmi ofereau o libertate gradată, pe care mai târziu am apreciat-o şi înţeles-o, nu aveam liber la discotecă precum majoritatea colegilor mei, aveam planuri de viitor, nu mă vedeam petrecându-mi viaţa după standardele satului. Toate acestea mă scoteau din cotidian şi îmi dădeau alte perspective. Probabil dacă aveam succes nu tindeam să plec şi să experientez un alt stil de viaţă. Pe 14 iunie 2003 aveam banchetul de terminare a şcolii generale. Îmi amintesc discursul directorului de atunci, de diplomele simbolice ce se oferă la fiecare terminare a unei etape din procesul de educaţie, de laudele exagerate ale profesorilor, de media mea de 10 pentru clasa a 9-a, care şi acum nu sunt foarte sigură cum de s-a întâmplat, am vagi idei totuşi. Vara anului 2003 a fost specială. M-am interesat de procesul de admitere la liceu în Ţara Mamă ca şi student bursier al Statului Român. Am depus dosarul pe la mijlocul lui iulie cu marea speranţă să fiu admisă în Iaşi, acolo era student fratele meu. Însă mare mi-a fost surpriza ca la aflarea rezultatelor să mă văd repartizată la Liceul Teoretic „Jean Monnet”, Bucureşti. Aşa că 13 septembrie 2003 a fost oficial ziua în care am plecat din Văsieni.


În 15 septembrie 2003 eram componentă a clasei a 9-a „C” din liceul sus menţionat şi casă numeam o cameră dintr-un cămin de elevi bucureştean. Tot atunci am cunoscut-o şi pe cea care era să îmi fie colegă de clasă, bancă şi cameră timp de 4 ani, Dănuţa. De-a lungul anilor de liceu am întâlnit persoane care îmi sunt dragi şi acum: Mira, Ioana şi Ana-Maria. Au fost 4 ani cu multe evenimente ce şi-au avut rolul unei educaţii. Per total nişte ani fericiţi.


În iunie-iulie 2007 eram înr-un stres continuu. Era perioada bacalaureatului, cred că majoritatea pot înţelege acest stres pentru că rezultatele de la bacalaureat sunt importante o dată pentru stima de sine şi a doua pentru admiterea la facultate. Pe 7 iulie am aflat rezultatele examenelor şi îmi făceam planurile despre aplicarea la facultate. Faină senzaţie atunci când am depus diploma de bacalaureat la secretariatul facultăţii la care fusesem admisă. Escapada la mare cu Ioana şi Ioana în Moldova au încheiat vara evenimentelor.


Din 1 octombrie 2007 aveam oficial statutul de studentă în cadrul Academiei de Studii Economice, Bucureşti. Mie mi-a luat la început o săptămână să ajung la primul seminar unde am făcut cunoştinţă cu membrii grupei 1016. Îmi amintesc şi acum cum l-am cunoscut pe cel care urma să îmi devină prieten şi iubit şi care şi-a păstrat statutul până astăzi. Tot în acea perioadă am făcut cunoştinţă cu noul cămin şi condiţiile oferite şi cu fetele care mi-au rămas prietene: Alina şi Natalia.


Începutul anului 2008 mi-a adus şi primele examene de la facultate. Eram la facultatea la care îmi povestise lumea că dacă am să trec cu bine de prima sesiune atunci o să mă descurc în următorii ani din programul de licenţă. Iar sesiunea a trecut la fel de repede precum venise şi plus că fusese mai bine decât mă aşteptasem.


În martie 2009 mi-am ales profesorul coordonator al licenţei cât şi tema de licenţă. Tot în martie am depus dosarul pentru redobândirea cetăţeniei române. La finele anului 2009 eram cetăţean al României şi cu jurământ de credinţă depus.


La cumpăna dintre anii 2009-2010 eram în tabără la Covasna cu câţiva din colegii şi prietenii mei de facultate. Îmi amintesc frumoasele focuri de artificii din centrul orăşelului-staţiune Covasna.


2010 a fost însă anul cu cele mai multe evenimente. Dacă mă întrebai acum un an unde mă văd la trecerea în noul deceniu răspunsul ar fi sunat cam aşa: studentă la masterul de aprofundare în informatică economică sau la cel de baze de date în cadrul Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică şi probabil pe la vreo petrecere alături de prietenii de la facultate.


În 2010 am avut parte de ultimul semestru al meu în calitate de studentă la CSIE. Semestru în care mi-am pregătit şi lucrarea de licenţă cu tema „Bază de date Oracle privind gestiunea activităţii unei edituri” avândul coordonator pe Domnul Profesor Manole Velicanu. Tot în acest semestru am aplicat pentru un program de master în economie la Universitatea din Copenhaga. Am fost acceptată şi din acel moment s-au schimbat planurile. Urma să vin în toamnă în capitala Danemarcei pentru o nouă experienţă.


Tot în 2010 am vizitat ţinuturile Făgăraşului. Am zburat prima oară cu avionul. Am vizitat Londra cu ale ei atracţii turistice, Winchester, Portsmouth şi Marea Nordului. Lista continuă cu experienţa din Copenhaga, împrejurimile oraşului şi Marea Baltică.


Cam atât pentru acest deceniu ce se află la putere pentru încă câteva ore.

Vă doresc Un An Nou Fericit! Fie ca 2011 să vă împlinească şi să vă dăruiască multă, multă sănătate şi fericire!


Biciclete

By

Ieri am văzut, citind un blog, video-ul de mai jos:



Am rămas uimită la început de indiferenţa oamenilor care treceau pe lângă „hoţul de biciclete”, dar mi-am dat seama că oamenilor le e frică să intervină în astfel de situaţii. Îmi amintesc de o întâmplare a unui coleg de al meu din liceu care a intervenit într-un caz real, în autobuzul 182, când nişte cetăţeni de origine rromă furau, mai exact încercau să fure, din rucsacul unei fete. Răsplata lui a fost că s-a ales cu un cuţit înfipt în picior de către un „coleg” de al hoţului. Acum sincer, cum poţi să reacţionezi şi să împiedici, fiind conştient de ce ţi s-ar putea întâmpla? Orice om raţional ar încerca să treacă nevăzut în astfel de situaţii.


Aici, în Copenhaga, vezi sute de biciclete parcate şi nu ai nicio frică să îţi laşi şi tu la rândul tău bicicleta la metrou, în faţa facultăţii, în faţa magazinelor, la intrarea în parcuri etc. Şi sincer cred că nu întâlneşti probleme de genul ăsta aici pentru că oamenii nu cumpără lucruri furate. Ori în Bucureşti acest lucru este actual, pentru că o bicicletă furată în stare bună, cum se spune şi în filmuleţ, o poţi cumpăra la una din pieţe la minim jumătate din preţul ei normal. Şi cred că astfel oamenii ajută/încurajează furtul!!! Asta e problema oamenilor din România şi nu faptul că trec indiferenţi pe lângă nişte „drăguţi” cu feţe suspecte ce fură lucruri!


Cel puţin asta e părerea mea! Sunteţi bineveniţi să explicaţi situaţia altfel în secţiunea de comentarii!