Posts Tagged ‘Basarabia’

Anul 1918. Sau norocul şi-l face omul cu mâna lui

By

De fiecare dată în preajma zilei de 1 Decembrie auzim frânturi de adevăr. Ni se conturează o imagine idilică în care străbunicii noştri au fost cumva invitaţi la o adunare mare unde se celebra ceva: Unirea. Era sfârşitul războiului, noi nimerisem de partea care trebuia, aşadar ni se dădea ce meritam ca urmare a sacrificiilor făcute pe câmpul de luptă. Nimic mai fals. Pentru a înţelege cu adevărat 1 Decembrie trebuie să dăm ceasul înapoi cu an la proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe teritoriul Basarabiei, partea de est a Moldovei, anexată de Imperiul Rus în anul 1812.


Toţi ştim (sau ar trebui să ştim) că în primăvara anului 1918, mai precis la 27 martie, Sfatul Ţării a proclamat Unirea cu România. Cum s-a ajuns acolo? De ce? Era aceasta singura soluţie? Să nu uităm că iniţial, o parte din partidele de atunci votaseră independenţa Basarabiei nu ca un pas firesc spre unirea cu România, ci din contră, ca o alternativă la unire. Nostalgiile ruseşti, lipsa curajului, frica de a pierde anumite privilegii, toate acestea i-au făcut pe unii conducători ai vremurilor să susţină „statalitatea” tinerei Republici. Sună cunoscut? Mai e…


Chiar înainte ca sovieticii să creeze „laboratorul moldovenismului”, precursorul actualei Transnistrii, şi atunci existau voci care susţineau incompatibilitatea noţiunii de moldovean şi român. A fost nevoie de Teofil Ioncu, un nume aproape uitat acum, să susţină la Kiev în cadrul Congresului Popoarelor din Rusia că „naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri”.


Un alt aspect uitat astăzi sunt condiţiile existente atunci. Nu a existat acel „moment propice” de care tot auzim. Tânăra republică nu se unea cu un învingător al războiului, membru al marii familii europene. România era un regat învins, supus unei păci umilitoare prin care pierdea trecătorile Carpaţilor, o mare parte din Dobrogea şi era înrobită economic. De ce ar fi vrut basarabenii să fie părtaşi la toate acestea? Pe de altă parte, România avea întreg tezaurul la Moscova, aproape 100 de tone de aur, împreună cu alte valori materiale inestimabile: manuscrise, odoare mănăstireşti, arhive. Nu ar fi fost mai inteligent să nu îi provoace pe ruşi acum şi să aştepte un „moment propice” după ce se mai liniştesc lucrurile şi tezaurul revine acasă înainte de a se implica în orice fel în evenimentele de peste Prut?


Unirea ar fi fost imposibilă fără conlucrarea ambelor părţi. Poate aici a fost singurul loc unde hazardul a avut un rol. Pe ambele maluri ale Prutului au existat conducători care şi-au asumat orice sacrificiu pentru înfăptuirea idealului naţional. Însă, cum se ştie, românul trebuie împins de la spate pentru a face ceva. Iar aici trebuie să mulţumim tendinţelor expansioniste ale noii Ucraine independente. Înclin să cred că fără Ucraina şi intenţiile ei tot mai pronunţate de anexare a Basarabiei, s-ar fi amânat mereu luarea unor decizii hotărâtoare. Deşi tânăra republică ucraineană a fost adversarul cel mai înverşunat al Actului Unirii, acţiunile ei au dus la canalizarea acţiunii elitei basarabene spre un singur scop: unirea cu Ţara.


Se uită deseori rolul avut de oamenii de rând în înfăptuirea Unirii. Fără susţinerea lor, actul de la 27 martie ar fi fost lipsit de conţinut. Din nou trebuie să ne raportăm la condiţiile existente atunci: majoritatea populaţiei din mediul rural era analfabetă (un aspect „pozitiv” al acestui fapt a fost evitarea rusificării), cu informaţii limitate privind identitatea sa istorică. De mare ajutor a fost prezenţa în Basarabia a refugiaţilor români din Ardeal, Bucovina sau Muntenia, care fugind din faţa armatelor germano-austro-ungare au poposit la rudele pierdute de peste Prut. Atunci când s-a pus problema „cu românii sau cu ruşii” a fost imposibil pentru un ţăran simplu să se identifice mai mult cu perceptorul ţarist care vorbea o limbă ciudată, decât cu cineva care, deşi venea „de dincolo”, de peste Prut, vorbea aceeaşi limbă cu el şi avea aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Crearea acestor „mici Românii Mari”, comunităţi restrânse în care se intersectau ardeleni, bucovineni, munteni, olteni, moldoveni, basarabeni etc a servit mai mult cauzei creării unei identităţi proprii decât orice document programatic sau proclamaţie emisă de elita de la Chişinău.


Nu trebuie uitat ce ne învaţă pe noi, cei de astăzi, anul 1918. Pentru o acţiune dreaptă nu există moment favorabil. Generaţia de la 1918 nu a rămas în istorie ca fiind una pragmatică, prudentă, diplomată. În momente cheie a înlocuit aceste noţiuni cu unele izvorâte din conştiinţa proprie: demnitate, identitate, ideal. Fără acestea încetăm a fi un popor şi devenim doar o populaţie fără drepturi, fără obligaţii, fără viitor…


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia

Un Chişinău al meu

By

Am fragmente de amintiri despre primele mele întâlniri cu oraşul Chişinău. Îmi amintesc unele imagini în detalii parcă rupte dintr-un film în care eu jucam rolul principal. Un şir întreg de episoade în care eu decopeream o nouă lume. Îmi amintesc de spectacolul cu ocazia Zilei Internaţionale a Profesorului de la Palatul Naţional unde am ajuns pe la 4-5 ani. Îmi amintesc cum la 6 ani mergeam cu mămica prin Piaţa Centrală pentru cumpărarea primelor rechizite şcolare. Îmi amintesc şi acum de băile în lacul din parcul Sculeni pe când aveam 7 ani. Îmi amintesc de starea de bucurie pe care o aveam atunci când mergeam la Chişinău şi asta pentru că ştiam că momentul savurării unei îngheţate se apropie. Sunt imagini ce au rămas clar întipărite în memoria mea. Ce le lipseşte acestor amintiri sunt ideile ce se plimbau prin căpuşorul meu la vederea necunoscutului.


Aveam 12 ani. Familia mea trecea printr-o situaţie financiară mai grea. Era perioada în care statul abia îşi revenea după criza anului 1998 iar bugetarii îşi aşteptau salariile demult nevăzute la culoare. Fratele meu mai mare era student în Chişinău şi era unul dintre membrii orchestrei Circului de Stat din Chişinău. Da, vorbesc de acelaşi circ pe care îl vedeam numai la TVM în înregistrări. Printr-un miracol fratele meu îmi putea oferi şansa să particip ca şi spectator la unul din spectacolele desfăşurate la acea vreme. Era de-a dreptul fantastic pentru mine! Aşa că părinţii au făcut un efort pentru ca eu să ajung la Chişinău de unde am fost „pescuită” de fratele meu spre descoperirea unei lumi crezută intangibilă până în acel moment. Am aşteptat ziua fără a mai avea stare de altceva, eram ca şi omul pierdut în deşert şi care ştie că la o zi de mers o să găsească o oază. Când am ajuns în faţa clădirii circului eram vrăjită de acea construcţie impunătoare. În sală am aşteptat cuminte să iasă toţi artiştii şi toate animalele pe care le vedeam numai la TV. Am savurat fiecare defilare, fiecare acrobaţie, fiecare glumă a clovnilor, fiecare tumbă…Totul era spectaculos şi eu eram parte din tot!


După reprezentaţie am plecat cu fratele meu spre căminul lui. Pentru a ajunge acolo am luat troleibuzul 10 până la parcul Ştefan cel Mare, iar de acolo am făcut o plimbare până la clădirea căminului. Vedeam atât de multă lume pe stradă, treceau atâtea maşini printre troleele care se plimbau pe rutele lor. Priveam în stânga, priveam în dreapta, imaginea nocturnă a Chişinăului reuşise să mă încânte. Eram acolo, în mijlocul capitalei statului a cărui cetăţean eram. Îmi amintesc momentul în care am văzut restaurantul McDonald’s de pe strada Ştefan cel Mare. Era acelaşi McDonald’s pe care îl vedeam în filmele americane şi în care îmi propuneam să ajung “când voi creşte mare”.


Gândurile ce mi se perindau prin minte în acel moment erau că eu trebuie să ajung aici. Planul de viitor era simplu, termin studiile gimnaziale şi mă prezint la admiterea unui liceu din capitală. Iar după mă aşteaptă anii grandioşi de studenţie. Mă şi vedeam de mână cu prima iubire plimbându-mă pe străzile şi parcurile capitalei. Viaţa mea urma să fie veselă, activă şi verde, exact ca şi spiritul pe care îl simţeam eu că îl are Chişinăul.


După 3 ani asta şi făceam, deveneam elevă a unui liceu doar că în capitala României. Iar după acest moment Chişinăul a rămas mai mult un punct de escală pentru mine. Îl vizitam de cele mai multe ori dimineţile devreme ori serile târzii atunci când ajungea autocarul de pe ruta Bucureşti – Chişinău ori când plecam înapoi la studii. 3 ani au fost de-ajuns să îmi schimb ideile despre viitorul meu chişinăuian. Reveneam mereu cu alte gânduri, nici unul asemănător cu cele avute pe strada Ştefan cel Mare când aveam 12 ani. Cu trecerea anilor mă simţeam tot mai străină acasă, iar Chişinăul – cel care trebuia să mă atragă prin diversitate, cultură, oameni, tradiţii – ajuta la creşterea sentimentului de neapartenenţă.


Chişinăul anului 2011 nu este oraşul care să impresioneze prin arhitectură. Acesta este oraşul care frapează cu oamenii care-l locuiesc. Străzile sunt colorate de tineri frumoşi – fetele noastre cochete de pe podium – şi cu oamenii bătrâni care ar vrea să îţi povestească din experienţele lor de viaţă, numai dacă nu ne-am grăbi mereu. Şi arătaţi-mi, vă rog, vreun străin care a fugit de la o masă tradiţională moldovenească stropită cu vinişor curat ca lacrima făcut cu suflet? Aşa indivizi n-au călcat pământul lui Ştefan, sunt sigură!


Tot Chişinăul este cel care are o Piaţă Centrală şi câini vagabonzi care reuşesc să îi şteargă din frumuseţe. Sunt probleme rezolvabile, dar nu se vrea. De acu’, fiecare conducător cu planurile şi priorităţile lui. Şi apoi astea’s probleme în capul meu, om care nu locuieşte în acest oraş. Cine ştie cum ar reacţiona locuitorii lui dacă li s-ar schimba adresa Pieţei Centrale sau dacă nu ar avea vreun câine tovarăş pe străzile oraşului? Poate tocmai aceste defecte fac din Chişinău un oraş unic, îndrăgit de unii, hulit de alţii, dar cu amintiri pentru toţi…


La cei 575 de ani ai tăi eu vreau să îţi doresc mulţi înainte cu schimbări dorite de locuitorii tăi! Să te văd brav şi strălucitor în ochii tuturor! La mulţi ani, Chişinău al visurilor mele!


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia.

A început votarea!

By

M-am gândit mult dacă este necesar să public un articol de acest gen şi după cum puteţi vedea am ajuns la concluzia că da. Mai mulţi prieteni de ai mei care au dorit să îşi exercite dreptul de votare la concursul iniţiat de echipa „Blog pentru Basarabia” au întâmpinat nişte greutăţi. Aşa că acest articol ar trebui să lumineze paşii pe care trebuie să îi urmaţi dacă hotărâţi să votaţi un articol înscris în concursul „Limba română în Basarabia”.


Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să te înregistrezi. Lucru pe care îl poţi face aici. După ce ai apăsat butonul „Register” intră pe e-mail şi verifică-ţi mail-ul primit de la Blog pentru Basarabia. Conţinutul mesajului ar trebui să conţină numele de utilizator şi parola cu care poţi accesa contul tău.


Următorul pas este să te autentifici pe site, poţi face asta aici. Pagina care se deschide prezintă panoul de control al site-ulul şi ca să accesezi conţinutul site-ului trebuie să dai click pe „Blog pentru Basarabia” ce se află în colţul din stânga sus al paginii. După ce ai urmat aceşti paşi ar trebui să te afli pe pagina de start a site-ului. Mai jos găseşti toate articolele înscrise în concurs. Găseşte-l pe cel pe care vrei să îl votezi. După ce l-ai deschis, la finalul articolului trebuie să ai întrebarea „Vă place articolul scris de X-ulescu/X-uleasca?”, respectiv opţiunea „Da” şi butonul „Vote”.


După această aventură ar trebui să fii asigurat că votul tău a fost înregistrat de către sistem.


În cazul în care am reuşit să îţi creez o plăcere prin citirea articolului meu înscris în concurs, atunci te rog să îmi acorzi votul tău. Perioada de votare se încheie pe data de 2 octombrie 2011 la orele 24:00. Pentru a intra în finală trebuie să adun destule voturi încât să fiu în primii 8. Îţi mulţumesc anticipat!

Limba română în Basarabia

By

Fiecare om se simte în largul lui dacă îşi poate manifesta gândurile, cugetările, ideile, viziunile, sentimentele etc. în limba maternă. Aceasta are magica putere de a tăia din distanţe, de a te apropia de plaiul natal, de uliţele pe care ai putea merge şi cu ochii închişi, de derdeluşurile vesele de iarnă, de dealurile graţioase, de pădurea care stă parcă să păzească satul, de mâncărurile mamei cu amintiri, de tot ce însemni tu în trecut, prezent şi viitor.


S-au scris multe despre limba vorbită între Prut şi Nistru. Limbă care a luat diverse forme şi care, din păcate, este bântuită de un trecut asuprit şi chinuită până la extreme. Dacă ar putea limba română din Basarabia să ia forma unui om atunci cu siguranţă am vedea-o palidă, fără vlagă, slabă, cu pungi sub ochi de nesomn. Şi asta pentru că un procent mic de cetăţeni o hrănesc cu bucurie, iar restul taie ultimele speranţe din ea.


Limba română îşi are rădăcinile încă de la latina vulgară. Atât Miron Costin cât şi Dimitrie Cantemir precizează în operele lor că oamenii din Moldova, Valahia şi Transilvania vorbesc aceeaşi limbă, şi anume română. De asemenea, aflăm de la Miron Costin că locuitorii Moldovei îşi spun moldoveni, dar vorbesc româneşte. Iar Dimitrie Cantemir precizează că este aceeaşi limbă însă cu ceva diferenţe de pronunţare şi vocabular. Diferenţe care mai târziu au fost promovate de sistemul comunist pentru a crea şi extinde ideea existenţei unei limbi diferite de cea română, şi anume moldovenească.


Dacă până în 1812 în Basarabia se vorbea limba română, apoi toate s-au schimbat pentru următorul secol. În perioada 1812 – 1917, după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, limba moldovenească a luat locul limbii oficiale. În aceeaşi perioadă se dezvoltă bilingvismul de pe acest plai, prin folosirea în paralel a limbii ruse şi a limbii române moldoveneşti. Limba rusă a continuat să se dezvolte ca şi limbă oficială de previlegiu, însă tot limba română a rămas limba naţională cea mai utilizată. Ceea ce a dus mai târziu la retrezirea conştiinţei naţionale româneşti dintre anii 1905 – 1917 prin care se cerea ca limba română să devină obligatorie în şcoli. În aceşti ani au apărut şi primele ziare şi jurnale în limba română ca: Basarabia (1906), Viaţa Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul (1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul Basarabiei (1913). În 1913 s-a permis utilizarea limbii române şi în lăcaşurile sfinte. Abia în anul 1923 limba română a devenit limba oficială a Basarabiei.


În timpul celui de-al doilea război mondial (excepţie anii 1941 – 1944) şi în timpul războiului rece sistemul comunist a încercat în repetate rânduri să distrugă identitatea naţională şi lingvistică a locuitorilor Basarabiei. S-a revenit la limba moldovenească şi a fost impusă grafia chirilică. În toţi aceşti ani sovieticii au dezvoltat intens conceput de moldovenism prin comparaţie cu cel de românism tocmai pentru a-i convinge pe basarabeni de neapartenenţa lor la românitate. Astfel, au reuşit pentru o perioadă îndelungată să înăbuşe orice stare de conştientizare a adevărului de către poporul dintre Prut şi Nistru.


Abia în anul 1989 basarabenii au putut să se bucure de identitatea lor istorică şi lingvistică: limba română şi-a reluat tronul său de drept şi s-a revenit la grafia latină. Adevărul însă a fost colorat în nuanţe gri în anul 1994 când s-a pronunţat în constituţia copilului-stat, Republica Moldova, ca limbă oficială cea moldovenească. În 1996 preşedintele Mircea Snegur a încercat să readucă pe poziţie limba română în constituţie însă iniţiativa lui „s-a bucurat” de un eşec şi împotrivire din partea Parlamentului Republicii Moldova. Acesta din urmă a considerat că se încearcă o expansiune românească ceea ce contravenea cu statutul statului nostru. Cireaşa de pe tort a luptei lingvistice duse în Basarabia a fost în anul 2003 când Vasile Stati a publicat dicţionarul moldovenesc-român. Acest lucru a dus la reacţii negative atât din partea Academiei Române cât şi din partea preşedintelui Institutului lingvistic al Academiei de ştiinţe, Ion Bărbuţă, care a considerat acest dicţionar a fi „absurd şi care urmăreşte scopuri politice”. Abia în anul 2009, Vlad Filat şi-a declarat intenţia de a schimba limba oficială din constituţie din moldovenească în română. Au trecut mai bine de 2 ani de la declaraţiile premierului iar rezultatele întârzie să apară.


În concluzie, limba română în Basarabia încă nu îşi ştie locul şi nimeni, din păcate, nu o ajută sau prea puţini fac asta. Ea suferă în tăcere şi speră, visează la trezirea conştiinţei naţionale, la trezirea unui popor care să îşi cunoască rădăcinile şi care să o vorbească cu mândrie, să fie utilizată corect şi fără cuvinte împrumutate de la ţara „soră-mai-mare” a Basarabiei, Rusia, cărora să le fie adăugate terminaţii româneşti.


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia.


Articolul a fost publicat şi pe site-ul Blog pentru Basarabia.

„Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”

By

…şi nici măcar acest legendar ordin al generalului Ion Antonescu nu a salvat soarta Basarabiei. Ruşii şi-au făcut mendrele cu noi timp de mai bine de 40 de ani oficial. Iar în ultimii 20 de ani fac exact acelaşi lucru doar ca preferă să stea în umbră. Iar poporul dintre Prut şi Nistru este prea orb, nu pot spune măcar chior, să vadă mâinile invizibile care le joacă soarta precum fac păpuşarii.


Astăzi se împlinesc 70 de ani de la intrarea României în cel de al doilea Război Mondial. Moment în care s-a dorit Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei şi nu ocuparea lor de trupe fasciste precum este vehiculat la greu de televiziuni, partide sau oameni politici ce prezintă un grad înalt de incultură şi a căror dorinţă primordială este să prostească un popor şi aşa neputincios.


Ataşez mai departe un fragment din cartea „O SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR POVESTITĂ CELOR TINERI” de Neagu Djuvara:


Germania a atacat Rusia la 22 iunie 1941, iar noi ne-am aflat alături de nemţi. Şi eu am fost pe linia frontului din prima zi. Eram toţi tinerii, plini de avânt la gândul de a şterge ruşinea din anul precedent şi de a redobândi Basarabia şi Bucovina. Noi am crezut că, alături de armata germană, va fi un război uşor de câştigat; a fost, dimpotrivă, un război dramatic, căci Antonescu (avansat mareşal la începutul ostilităţilor) nu s-a mulţumit să redobândească Basarabia şi Bucovina de nord şi să se oprească la graniţele ţării, cum au făcut finlandezii; el a vrut să meargă mai departe alături de nemţi, în speranţa că, dacă câştigă războiul, fiind aliaţii lor fideli, ni s-ar fi retrocedat cel puţin o parte din Transilvania de nord.


Cu această greşeală politică, simplu rămăşag, am mers înainte şi am ajuns cu trupele noastre până la Stalingrad, pe Volga şi în Munţii Caucaz. Iar când s-a întors soarta armelor, când la Stalingrad a avut loc acea dramatică încercuire a armatelor germane (inclusiv a diviziilor române), am suferit cea mai mare înfrângere militară din toată istoria noastră. Am pierdut sute de mii de oameni, morţi, răniţi, degeraţi, prizonieri. O tragedie naţională care n-a mai fost niciodată răscumpărată. Nemţii au considerat că din cauza noastră a fost încercuit Stalingradul, noi nu aveam mijloace proprii de a ne retrage de-acolo. Încetul cu încetul, devenise clar că Germania pierdea lupta şi că noi trebuia să ieşim din război.


Oamenii politici clarvăzători au înţeles cu toţii că Germania nu mai putea câştigă războiul. Cei mai lucizi înţeleseseră aceasta chiar cu un an înainte, din momentul când Statele Unite, provocate de Japonia, intraseră în război. Intrarea în joc alături de Marea Britanic şi de URSS a primei puteri industriale din lume însemna în mod fatal începutul sfârşitului pentru ambiţiile lui Hitler. Dar dictatorii sunt, prin esenţă, orbi. Formidabilul potenţial industrial american, transformat peste noapte în formidabil potenţial militar, a hotărât soarta războiului. Miile de camioane care au transportat armata sovietică la Stalingrad erau americane. Zecile de mii de avioane care au prefăcut oraşele germane în maldăre de ruine au fost americane. (Ţin minte că eu însumi, când am auzit, pe la începutul intervenţiei americane, că preşedintele Roosevelt se lăuda că vor fabrica l 000 de avioane pe săptămână, am crezut că era pură lăudăroşenie. După un an, Statele Unite produceau 52 000 de avioane pe an, şi câte un vapor de transport — Liberty Ship— la fiecare 10 zile!)”.


Pentru mai multe detalii despre evenimentele istorice din acea perioadă puteţi citi articolul de pe Historia.


Ataşez un video reprezentativ pentru ziua de 22 iunie 1941:





P.S. Articol dedicat tuturor inculţilor care au grijă să umple cu paie capul basarabeanului de rând şi needucat! Şi abia după celor care vor să înveţe adevărata istorie a neamului. Rog insistent să învăţaţi să vă preluaţi informaţiile din mai multe surse astfel încât să aveţi dreptul să comentaţi!