Posts Tagged ‘alegeri’

Tot ce vroiai să ştii despre alegerile de duminica asta din Moldova, dar îţi era frică să întrebi

By

Guest post by Sorin Pirău

Da, mă adresez aici ţie, românului care tocmai ce te-ai trezit din euforia alegerilor din România şi tocmai ai aflat că alţi români (vreo 3.2 milioane) sunt chemaţi din nou la vot. Nu, nu aici, ci puţin mai la răsărit, în Republica Moldova (a.k.a Basarabia). Dacă eşti la curent cu ce se întâmplă prin zona respectivă, sau dacă chiar eşti norocosul posesor al cetăţeniei moldoveneşti, ghidul de mai jos nu-ţi va spune ceva nou. Însă, dacă nu prea ştii exact ce se întâmplă pe acolo, şi vrei să nu fii luat ca din oală atunci când vreun prieten(ă) de prin „Republică” (hai că toţi avem măcar o cunoştinţă, gândeşte-te bine…) începe o discuţie despre alegeri, rândurile de mai jos ar trebui să fie de folos. Nu sunt în niciun caz exhaustive, sunt scrise din perspectiva unui „străin” fără drept de vot, dar pot reprezenta un punct de început.

Aşadar, să dăm puţin de background:

Î: Ce fel de sistem politic are Moldova?
R: Stat parlamentar, parlament unicameral (101 locuri), preşedintele ales de parlament. Un guvern are nevoie de 51 de voturi, iar pentru alegerea preşedintelui e nevoie de 61 de voturi. Şi aici încep problemele… Ce te faci dacă nu ai 61 de voturi? Păi rămâi fără preşedinte, e simplu. Poţi avea voturi îndeajuns pentru o coaliţie de guvernare, dar nu poţi alege preşedintele. Exact ce a făcut Moldova timp de 2 ani şi jumătate după alegerile din 2009…

Î: Ce s-a întâmplat pe scurt în ultimii ani?
R: După revoluţia „Twitter” din aprilie 2009, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (da, acolo încă nu s-au rebrănd-uit ca pe la noi) pierde majoritatea parlamentară, primind doar 48 de mandate. Celelate 4 partide care au intrat în parlament formează AIE (Alianţa pentru Integrare Europeană), care formează guvernul, dar neavând mandatele necesare în parlament (cele 61), se vede nevoită anul viitor să organizeze alegeri anticipate. AIE 2 ajunge la 59 de mandate, lipsindu-le două voturi pentru alegerea preşedintelui. Aceste voturi au venit mai târziu, în 2012, când Igor Dodon (reţineţi acest nume, ne va trebui mai târziu) pleacă din PCRM împreună cu alţi 2 parlamentari, şi este de acord cu candidatura independentului Nicolae Timofti care devine astfel preşedintele statului.

După rezolvarea crizei politice (şi pe fondul crizei din Ucraina), Moldova a făcut paşi importanţi spre apropierea de Uniunea Europeană. Chiar înainte de alegeri, Parlamentul European a ratificat Acordul de Asociere al Moldovei cu UE, care cuprinde şi un acord comercial de liber schimb. Mai mult, s-a reuşit ridicarea regimului de vize cu UE, astfel încât moldovenii pot acum circula liber în Europa, inclusiv în România (ştiţi că până acum trebuia să aplici pentru viză de România la ambasadă, nu?)

Bun, acum că ne-am lămurit un pic cu ce se mănâncă politica la est de Prut, vine întrebarea logică: „Da’ eu cu cine votez?” Momentan cu nimeni, că n-ai drept de vot dacă n-ai cetăţenie, iar s-o obţii este incredibil de greu, chiar dacă vorbeşti limba şi ştii că Ştefan cel Mare s-a bătut cu turcii… Dar presupunând că ai putea vota, probabil te întrebi cine sunt candidaţii cu şanse de a intra în parlament, şi cam ce vor ei. Din fericire pentru noi (dar din păcate pentru democraţia din Moldova), e destul de simplu să-i împarţi în blocul „back to the USSR” şi blocul UE.

Să începem cu începutul, şi dând Cezarului ce-i al Cezarului, pornim cu cel mai mare partid din actualul parlament, şi din nefericire, probabil şi din următorul. Exponentul cel mai de seamă al blocului „back to the USSR”, condus de veteranul Vladimir Voronin, fostul preşedinte moldovean între 2001 şi 2009: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Programul lui: să fie ca înainte că înainte era mai bine. A declarat de nenumărate ori că susţine integrarea Moldovei în Uniunea Euroasiatică, ce se vrea o alternativă la UE, dar de fapt este un URSS 2.0. Până acum Rusia a „convins” Belarusul, Armenia şi Kazakhstan-ul să i se alăture şi încă mai „negociază” cu Ucraina. Mai mult, consecvent politicii fundului în două luntri, politică ce se ştie că a funcţionat atât de bine de la obţinerea independenţei, Voronin nici măcar nu clipeşte atunci când scoate pe gură porumbei cum ar fi „Calea noastră spre UE este posibilă doar prin Uniunea Euroasiatică”. A declarat recent că nu intenţionează să participe în nicio coaliţie parlamentară după alegeri, mai ales cu „trădătorul” de Igor Dodon (v-amintiţi de el, nu? Cel care a votat preşedintele…), şi a promis că nu va denunţa Acordul de Asociere cu UE. Să credem oare comuniştii? Hai să nu.

Al doilea exponent al blocului sovietic, calificat drept hoţ şi bandit de către Voronin, dar cu idei similare este Renato Usatîi. De ce nu am menţionat niciun partid? Păi el este partidul. Pe bune! Iniţial partidul s-a numit Partidul lui Renato Usatîi (PaRus, ce nume predestinat, nu?), acum se numeşte Patria. Băiatul acesta e un milionar self-made în Rusia (a.k.a oligarh) care acum face mai mult pe promotorul de concerte, hobby-ul lui fiind să aducă în Moldova tot felul de cântăreţi din perioada sovietică şi să împartă bani în stânga şi dreapta, de preferat în faţa camerelor de luat vederi. Din păcate genul acesta de campanie prinde la o parte din electorat. Conform ultimelor sondaje (nu le luaţi chiar de bune, nici la noi sondajele nu sunt curate, dărămite în Moldova) ar acumula 14 mandate în parlament. A declarat recent (în rusă, nu l-am auzit vorbind româna) că va vota pentru denunţarea Acordului de Asociere cu UE

Ultimul crai de la Răsărit este Partidul Socialiştilor (PSRM), condus de Igor Dodon. Acesta este cel mai vehement susţinător al Uniunii Euroasiatice şi al identităţii/limbii moldoveneşti diferită de cea română. Susţinut puternic de Moscova, de unde tocmai ce s-a întors cu noi directive, direct de la ţarul Putin, se prezintă ca o variantă „fresh” a PCRM-ului, un pic mai modernă, dar la fel de nocivă şi agresivă. Prin târg umblă vorba că n-ar fi tocmai străin de embargo-ul agricol instituit de Rusia vinurilor şi fructelor moldoveneşti în ajun de alegeri. Conform sondajelor, acesta s-ar afla la limita pragului electoral (6%), având şansa de a accede în parlament doar în cazul unei prezenţe scăzute la vot.

Blocul UE este condus de Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), al fostului premier Vlad Filat, şi al actualului prim-ministru Iurie Leancă. Este partidul pro-European cotat cu cele mai mari şanse în sondaje.

Urmează apoi Partidul Democrat (PDM), condus de fostul preşedinte interimar al Moldovei în perioada 2010-2012, Marian Lupu. Acesta este un personaj controversat, fost deputat şi preşedinte al Parlamentului în guvernarea comunistă, a părăsit barca acestora atunci când nu a primit nominalizarea pentru funcţia de preşedinte. Este recunoscut ca fiind cel mai de stânga partid din actuala guvernare, Marian Lupu fiind celebru pentru unele din „zicerile” sale: „din punct de vedere ştiinţific, limba vorbită în Republica Moldova este română, iar din punct de vedere politic – moldovenească” urmând ca mai apoi să declare că „m-am răzgândit. Ştiinţific nu mai este limba română, ci moldovenească”. Un alt nume greu din partid este milionarul Vlad Plahotniuc, un personaj şi mai controversat.

Al treilea partid din blocul UE este Partidul Liberal (PL), condus de fostul preşedinte al Moldovei (2009-2010), Mihai Ghimpu. Un alt lider al partidului este tânărul primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Este singurul partid care promovează nu doar integrarea în UE, ci şi în NATO, militând pentru anularea articolului din Constituţie care stipulează neutralitatea statului. Este singurul partid care spune deschis că nu este de ajuns să zici că eşti neutru, cineva trebuie să te şi recunoască ca atare. Iar atâta timp cât o altă ţară (Rusia) ocupă militar teritoriul tău (Transnistria), înseamnă că nu mai poţi fi numit neutru. Membrii partidului promovează intens noţiunea de limbă română şi de apartenenţă a moldovenilor la acelaşi neam românesc. Pe durata mandatului său de preşedinte, Mihai Ghimpu a instituit Ziua Ocupaţiei Sovietice (28 iunie) şi a refuzat să participe la parada de 9 Mai (Ziua Victoriei) din Piaţa Roşie din Moscova declarând că nu poate să uite „toate nenorocirile, deportările, foametea prin care au trecut cetăţenii Republicii Moldova pe timpul Uniunii Sovietice”.

Bun, acum că eşti expert în politica moldovenească, la ce-ţi foloseşte? În primul rând eşti mai conectat la realităţile de dincolo de Prut şi vei putea interpreta mai uşor rezultatele alegerilor de duminică. În al doilea rând, dacă cunoşti vreun român cu cetăţenie (din aia de care trebuie, adică moldovenească) care nu intenţionează să meargă la vot duminică, poate faci puţin mişto de el că începe să aibă ochii puţin oblici în condiţiile în care i se pregăteşte o aderare la o uniune cu „asiatic” în nume. Nu de alta, dar poate ruşinea de a fi reprezentat de trio-ul Voronin-Usatîi-Dodon va fi de ajuns de puternică să-i învingă greaţa de a vota din nou cu răul cel mai mic…

29 iulie

By

Acum am realizat că 29 iulie este o zi preferată a alegerilor pe plaiul mioritic. În 29 iulie 2009 basarabenii aveau parte de alegeri legislative după evenimentele din aprilie ale aceluiaşi an. Alegeri care aveau un rol important pentru viitorul Moldovioarei. Atunci cetăţenii trebuiau să aleagă între Est şi Vest.

După 3 ani Românica are parte de un referendum care şi el la rândul lui cred că are un rol decisiv în ceea ce priveşte viziunea românilor. Poate aşa se vor mai calma aleşii din ambele tabere şi vor încerca să găsească soluţii la problemele României de azi.

Ştim ce s-a întâmplat în 2009. Mai avem câteva ore să aflăm unde ne situăm în ceea ce priveşte România. Şi de mâine avem un oaresce nou început :-). Cât aşteptaţi rezultatele alegerilor, puteţi susţine echipa de gimnastică a României în calificările de la Jocurile Olimpice. Hai România!

Nicuşor Dan – de la Făgăraş, la Paris cu oprire în Micul Paris

By

Guest post by Sorin Pirău

Nu îmi place să scriu despre politică. Nici acum nu o fac. Îmi place să scriu despre oamenii din jurul meu, despre societatea în care trăim, despre cei pe care îi respectăm şi îi preţuim. Eu aşa cred că ar trebui să fie politica. Fiecare ţară, judeţ, oraş, comună, companie, şi de ce nu, gospodărie are nevoie de un administrator. Ar fi ineficient ca toţi membrii comunităţii să participe zi de zi la procesul de „gospodărire” al resurselor. De aceea, ei aleg un membru respectabil căruia îi încredinţează misiunea de a transpune în practică strategia şi viziunea lor asupra viitorului colectivităţii.

Acum că am terminat cu introducerea cursului de Educaţie Civică 101, am încrederea că cei cărora nu le era adresat acest post s-au plictisit deja şi au închis această pagină. Voi continua pentru restul.

Bănuiesc că majoritatea ştiţi cine este Nicuşor Dan. Pentru cei din provincie care încă nu aţi auzit de el, Google-ul vă este la îndemână (presupun că cei care sunt din Bucureşti şi încă n-au aflat cine e Nicuşor Dan – indiferent dacă îl aprobă sau nu – au renunţat deja după primul paragraf). Eu pot zice că îl „cunosc” pe Nicuşor de aproape 10 ani. Am pus între ghilimele deoarece nu l-am cunoscut niciodată personal, însă aproape zilnic treceam pe holul liceului sub panoul uriaş în care trona poza sa din adolescenţă, împreună cu diplomele primite la olimpiadele internaţionale de matematică şi articolele din ziarele vremii dedicate performanţelor sale. Sunt curios câte licee din România se mai pot mândri cu un dublu medaliat cu aur la Olimpiada Internaţională de Matematică… Dar să nu deviem.

Ieri, când am aflat rezultatele parţiale ale alegerilor locale din Bucureşti, am fost suprins să-l văd pe Nicuşor Dan pe locul 3, cu aproape 10%. Spre deosebire de alţii, eu am fost surprins pozitiv. Nu mă aşteptam la aşa scor mare. Ştiam că majoritatea îl critică pentru ideea sa „prostească” de a facilita transportul cu bicicleta într-una din cele mai aglomerate capitale din Europa. Citând un nemulţumit, „ce mai urmează acum? Să ne întoarcă înapoi cu 100 de ani, să circulăm cu căruţa?”. Aşadar, mă aşteptam la un meci strâns între Irinel Columbeanu (sigur e mai de notorietate) şi Nicuşor Dan.

Deşi scorul său m-a suprins plăcut, nu ştiam dacă intrarea sa în Consiliul General este sau nu benefică. Majoritatea prietenilor şi cunoştinţelor mele din Bucureşti (inclusiv facebook – friends) l-au susţinut activ, unii fiind şi voluntari în echipa sa. Aceştia se bucurau de şansa de a avea un „whistleblower” acolo, care să informeze societatea civilă despre anumite aspecte ascunse ale activităţii consilierilor. Dar cu ce preţ? Oare chiar ar fi putut face el o diferenţă, indiferent de cât de multă bunăvoinţă ar fi avut? Din câte ştiu nu există niciun fel de hotărâre sau de lege pentru care ar fi avut drept de veto. Presupunând că s-ar fi votat o hotărâre ilegală/imorală de către majoritatea din consiliu, el cel mult s-ar fi putut indigna, exprimându-şi această stare de spirit printr-un simbolic vot contra. Iar beneficiile de a fi „unul dintre ei” nu cred că sunt aşa de mari. Doar nu credeţi că „afacerile” se discută în plenul consiliului, nu? Mai mult, presupunând că ar mai fi interesat de aşa ceva, cum ar fi putut candida din nou peste 4 ani ca un om anti-sistem în condiţiile în care ar fi fost parte din el fără nicio realizare remarcabilă care să-i poarte numele?

La ora la care scriu acest articol, se pare că nu trebuie să ne îngrijorăm de aşa ceva. Conform ultimelor rezultate Nicuşor Dan nu va intra în consiliu, fiind puţin sub pragul de 5%. Ce mă amuză sunt explicaţiile care se vehiculează în legătură cu diferenţa dintre voturile primite pentru primărie şi cele pentru consiliu. Aparent, campania sa electorală nu a evidenţiat faptul că el candidează şi pentru Consiliul General, nu doar pentru primărie. Argument plauzibil, dar care cred că nu este valabil pentru genul de oameni care l-au votat. „Trucuri” de genul plasarea candidatului într-un loc greu de găsit pe listă (Nicuşor Dan a fost ultimul), sigle ale vreunui partid minuscul clonate pentru ca să semene cu sigla altui partid mai cunoscut sau candidaţi cu nume asemănătoare funcţionează în cazul oamenilor care încă mai sunt păcăliţi de faimoasele branduri chinezeşti din bazarul Europa: Naik, Nokla, Adidos sau, favorita mea, Dolce&Banana. Nu cred că aproape jumătate din votanţii lui Nicuşor Dan (pentru care îţi lua ceva efort să te informezi în condiţiile în care a fost aproape absent de la TV) „s-au lăsat păcăliţi” de ele. Mai degrabă au mers pe principiul „totul sau nimic”. Sau poate acesta a fost modul lor de protest. Un vot pentru concursul pierdut din start (primăria), dar nu şi pentru Consiliul General, unde avea şanse reale. Măcar să rămână mereu cu întrebarea „Ce-ar fi fost dacă…?”

Termen de garanţie

By

Trăiesc într-o lume în care zilnic poţi să culegi. Ai atât de multe alegeri încât uneori ai şansa să te şi sperii. Însă ca tot omu’ raţional, îţi iei inima în dinţi şi începi să cauţi informaţii despre toate opţiunile pe care le ai pentru ca în final să alegi aurul.


Când mă refer la alegeri să nu credeţi că am un domeniu fix în minte. Putem vorbi despre o decizie care îţi poate influenţa radical viaţa sau despre soiul de mere pe care îl cumperi astăzi de la magazin. Bineînţeles că între aceste 2 extreme avem şi alegeri ce au un grad de importanţă intermediar. Şi astea ar fi să zicem: o casă, o maşină, un frigider, la urma urmei şi alegerea unei canapele îţi poate da dureri de cap. 😀


La un moment dat vorbeam cu Dragobeatul meu despre aparate electrice şi anume că uite ce a mai evoluat lumea în ziua de azi, că la toată nimica primeşti în dar de la magazin, fabrică etc. termen de garanţie. Toate îs bune şi frumoase. Te duci la magazinul X pentru că ai citit pe site, forumuri sau ţi-a recomandat prietenul Z că anume la acest magazin găseşti cea mai fantastică maşină de spălat ce există pe piaţa noastră. Te înfăţişezi în toată splendoarea ta cu banii la purtător şi ceri politicos să ţi se împacheteze minunata bucată electronică şi să ţi se trimită pe adresa Y. Angajatul magazinului, binedispus că primeşte un comision frumuşel pentru achiziţia ta, te anunţă glorios că eşti fericitul proprietar al unei maşini de spălat cu termen de garanţie 5 ani. A se descifra asta ca fiind: „avem încredere în produsul nostru că nu o să vă dezamăgească până la 5 ani de zile. După 5 ani nu răspundem, vă descurcaţi cum puteţi.”


După întreaga noastră filosofie legată de termenul de garanţie ajungem să facem bancuri referitor la cum ar fi ca femeia să aibă şi ea un termen de garanţie. Sau că, într-o oaresce măsură, termenul ar trebui să i se atribuie pentru că Ela (aşa o numesc eu pe protagonista mea) la început este o femeie mai mult decât plăcută. Zici că liniştea este al doilea ei nume. Dacă o rogi îi spui ceva să facă în viitorul imediat apropiat îţi vezi dorinţa împlinită. Cu alte cuvinte este visul oricărui bărbat, partenera perfectă de viaţă. Şi atunci tu, marele căutător al sufletului pereche, faci un pas mare şi o inviţi dulce să vă uniţi destinele şi să formaţi acel cuplu din poveste. Ela exaltată strigă un DA şi speră a trăi până la adânci bătrâneţi fericiţi.


Şi trece un an de miere, trec doi şi încet, încet, mai se presară o ţâră de sare, pe alocuri piper. Nu de alta, dar viaţa parcă nu mai este gem de căpşuni. Şi te gândeşti tu, înflăcăratul iubirii, că ce frumos ar fi dacă Ela ar avea termen de garanţie. Aproape de 5 ani ai duce-o înapoi la producător şi ai cere alta, nouă şi modernă. Motivul pentru care vrei să returnezi „produsul”? Păi ştiţi, nenea producătorul, acum ea consumă mult, e umflată şi bârâie din cale afară de normal.


Din toată povestea mea, dusă pe cărările imaginaţiei, mi-am dat seama că eu tind să fiu criticul femeii. Ceea ce mă face o persoană misogină. Paradoxal aş spune, mai ales că ar trebui să îmi curgă prin vene genele misandriei. Eh, ce ţi-i şi cu permutările astea genetice.