Posts Tagged ‘1918’

Anul 1918. Sau norocul şi-l face omul cu mâna lui

By

De fiecare dată în preajma zilei de 1 Decembrie auzim frânturi de adevăr. Ni se conturează o imagine idilică în care străbunicii noştri au fost cumva invitaţi la o adunare mare unde se celebra ceva: Unirea. Era sfârşitul războiului, noi nimerisem de partea care trebuia, aşadar ni se dădea ce meritam ca urmare a sacrificiilor făcute pe câmpul de luptă. Nimic mai fals. Pentru a înţelege cu adevărat 1 Decembrie trebuie să dăm ceasul înapoi cu an la proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe teritoriul Basarabiei, partea de est a Moldovei, anexată de Imperiul Rus în anul 1812.


Toţi ştim (sau ar trebui să ştim) că în primăvara anului 1918, mai precis la 27 martie, Sfatul Ţării a proclamat Unirea cu România. Cum s-a ajuns acolo? De ce? Era aceasta singura soluţie? Să nu uităm că iniţial, o parte din partidele de atunci votaseră independenţa Basarabiei nu ca un pas firesc spre unirea cu România, ci din contră, ca o alternativă la unire. Nostalgiile ruseşti, lipsa curajului, frica de a pierde anumite privilegii, toate acestea i-au făcut pe unii conducători ai vremurilor să susţină „statalitatea” tinerei Republici. Sună cunoscut? Mai e…


Chiar înainte ca sovieticii să creeze „laboratorul moldovenismului”, precursorul actualei Transnistrii, şi atunci existau voci care susţineau incompatibilitatea noţiunii de moldovean şi român. A fost nevoie de Teofil Ioncu, un nume aproape uitat acum, să susţină la Kiev în cadrul Congresului Popoarelor din Rusia că „naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri”.


Un alt aspect uitat astăzi sunt condiţiile existente atunci. Nu a existat acel „moment propice” de care tot auzim. Tânăra republică nu se unea cu un învingător al războiului, membru al marii familii europene. România era un regat învins, supus unei păci umilitoare prin care pierdea trecătorile Carpaţilor, o mare parte din Dobrogea şi era înrobită economic. De ce ar fi vrut basarabenii să fie părtaşi la toate acestea? Pe de altă parte, România avea întreg tezaurul la Moscova, aproape 100 de tone de aur, împreună cu alte valori materiale inestimabile: manuscrise, odoare mănăstireşti, arhive. Nu ar fi fost mai inteligent să nu îi provoace pe ruşi acum şi să aştepte un „moment propice” după ce se mai liniştesc lucrurile şi tezaurul revine acasă înainte de a se implica în orice fel în evenimentele de peste Prut?


Unirea ar fi fost imposibilă fără conlucrarea ambelor părţi. Poate aici a fost singurul loc unde hazardul a avut un rol. Pe ambele maluri ale Prutului au existat conducători care şi-au asumat orice sacrificiu pentru înfăptuirea idealului naţional. Însă, cum se ştie, românul trebuie împins de la spate pentru a face ceva. Iar aici trebuie să mulţumim tendinţelor expansioniste ale noii Ucraine independente. Înclin să cred că fără Ucraina şi intenţiile ei tot mai pronunţate de anexare a Basarabiei, s-ar fi amânat mereu luarea unor decizii hotărâtoare. Deşi tânăra republică ucraineană a fost adversarul cel mai înverşunat al Actului Unirii, acţiunile ei au dus la canalizarea acţiunii elitei basarabene spre un singur scop: unirea cu Ţara.


Se uită deseori rolul avut de oamenii de rând în înfăptuirea Unirii. Fără susţinerea lor, actul de la 27 martie ar fi fost lipsit de conţinut. Din nou trebuie să ne raportăm la condiţiile existente atunci: majoritatea populaţiei din mediul rural era analfabetă (un aspect „pozitiv” al acestui fapt a fost evitarea rusificării), cu informaţii limitate privind identitatea sa istorică. De mare ajutor a fost prezenţa în Basarabia a refugiaţilor români din Ardeal, Bucovina sau Muntenia, care fugind din faţa armatelor germano-austro-ungare au poposit la rudele pierdute de peste Prut. Atunci când s-a pus problema „cu românii sau cu ruşii” a fost imposibil pentru un ţăran simplu să se identifice mai mult cu perceptorul ţarist care vorbea o limbă ciudată, decât cu cineva care, deşi venea „de dincolo”, de peste Prut, vorbea aceeaşi limbă cu el şi avea aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Crearea acestor „mici Românii Mari”, comunităţi restrânse în care se intersectau ardeleni, bucovineni, munteni, olteni, moldoveni, basarabeni etc a servit mai mult cauzei creării unei identităţi proprii decât orice document programatic sau proclamaţie emisă de elita de la Chişinău.


Nu trebuie uitat ce ne învaţă pe noi, cei de astăzi, anul 1918. Pentru o acţiune dreaptă nu există moment favorabil. Generaţia de la 1918 nu a rămas în istorie ca fiind una pragmatică, prudentă, diplomată. În momente cheie a înlocuit aceste noţiuni cu unele izvorâte din conştiinţa proprie: demnitate, identitate, ideal. Fără acestea încetăm a fi un popor şi devenim doar o populaţie fără drepturi, fără obligaţii, fără viitor…


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia