Este renunţarea o opţiune?

By on ianuarie 27th, 2013

Încă de când eram domniţă la mama am fost mereu hotărâtă în deciziile pe care le luam. Întotdeauna am ales să implementez proverbul „de şapte ori măsoară şi o dată taie” în ceea ce priveau activităţile mele de viitor. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de a renunţa la ceva la care am început deja să lucrez. În mintea mea asta semăna cu mersul racului, un pas înainte şi doi înapoi.

La vârsta de 14 ani eu am decis să-mi urmez un vis pe care-l crescusem de ani şi anume de a pleca la studii în România. Fratele meu mă atenţionase că în România câinii nu umblă cu colaci în coadă (fără colaci îs destui :-)) şi că nicio potecă nu este presărată cu petale trandafirii. Asta pentru a fi conştientă către ce mă îndrept. Cu alte cuvinte trebuie să munceşti mult şi că succesul nu vine oricum. Îmi amintesc câte lupte interioare am dus eu până am hotărât că pentru a-mi îndeplini visele ascunse în căpuşorul meu de copil voi aplica pentru una din sutele de burse oferite de către statul român. Vroiam să ajung la o şcoală unde notele ce le voi obţine vor fi pe merit şi unde nimeni nu le va putea contesta pe motivul că ai mei părinţi sunt profesori. Cred că undeva ascunsă era şi dorinţa mea de a-mi vedea valoarea. Aşa că în vara în care am împlinit vârsta de 15 ani am fost admisă la un liceu din Bucureşti. Pentru mine Bucureştiul era o provocare sensibil mai mare decât mi-am imaginat eu la început. Şi asta pentru că eu îmi doream să ajung la Iaşi. Însă în acel moment mi-am dat seama că trebuie să privesc înainte şi să iau această situaţie ca atare.

În septembrie 2003 eram la Bucureşti. Am fost întâmpinată de un oraş cenuşiu şi trist şi asta pentru că am ajuns într-o zi în care ploua cu găleata. Mersul pe la cămine şi acomodarea propriu-zisă a fost conform descrierilor fratelui meu. Nimic nu era rupt din rai. Dar eu ajunsesem acolo pentru că vroiam să fac o diferenţă în ceea ce mă priveşte. Am privit totul cu ochi optimişti.

Şcoala a fost încă un loc nou pe care să-l descopăr. La prima oră a fiecărei materii profesorii ne dădeau lucrări de început. Asta pentru a vedea nivelul la care eram. Recunosc că nu am fost steaua sclipitoare din acea clasă. Lucru care era un pic greu de acceptat atâta timp cât veneam de la o clasă în care îmi era uşor să mă situez pe primul loc. În acelaşi timp am avut materii la care m-am descurcat foarte bine şi asta datorită profesorilor pe care i-am avut în gimnaziu. O singură materie a fost un dezastru complet şi pentru acel rezultat trebuie iarăşi să-i mulţumesc unui cadru didactic din gimnaziu care nici acum nu înţeleg cum a putut profesa atâţia ani fără să-i fie acordată o amendă pentru neprofesionalism. Nu o să dau nume pentru că nu eu sunt cea care trebuie să facă publică această informaţie. Când zic neprofesionalism eu nu mă refer la personalitatea profesorului, ci la necunoaşterea obiectului pentru care are licenţă să-l predea.

Îmi amintesc şi acum prima vizită făcută acasă după 2 luni în Bucureşti. Când am povestit părinţilor despre stilul de viaţă ce-l aveam în România şi despre evoluţia mea la şcoală ei m-au întrebat dacă nu-mi doresc să mă întorc la liceul din sat unde avea să-mi fie sensibil mai uşor. Asta pentru că urma să fiu acasă unde nu trebuia să duc grija a ceea ce mănânc, a spălatului hainelor, care îmi este bugetul şi, cel mai important, notele din catalog. Pentru o fracţiune de secundă m-am văzut înapoi şi am răspuns un NU sigur. Niciodată nu am fost adepta unui rezultat bun dintr-o luptă uşoară. Cu cât este mai greu de obţinut un ţel, cu atât este mai dulce atunci când reuşesc. De aceea am o problemă să apreciez oamenii care pornesc un drum şi la cea mai mică piedică renunţă şi se întorc la ceva mai uşor. Aceştia sunt oamenii care se obişnuiesc să obţină rezultate prin metode uşoare. Nu zic că ei nu pot deveni oameni de succes, însă pentru mine ei tot vor rămâne laşi în faţa greutăţilor apărute în drum.

P.S. Vreau să precizez că nu consider că trebuie să te arunci cu capul în fântână pentru că dă bine la CV că nu ai renunţat. Sunt momente când a renunţa este singura posibilitate de a rămâne intact moral şi, de ce nu, a rămâne în viaţă. Ce am scris mai sus se referă exclusiv la situaţii în care target-ul este posibil de atins.

Dacă îţi place, distribuie:
Tags: , ,
2 Comments
  1. avatar
    Lefter Popescu

    27 ianuarie 2013 la 4:05 pm

    „Ce am scris mai sus se referă exclusiv la situaţii în care target-ul este posibil de atins. ”

    Cum stabilesti care target este posibil de atins? Poate in viziunea celor care renunta, este de neatins.

  2. 27 ianuarie 2013 la 5:35 pm

    Pentru mine un target este posibil de atins atunci când destui oameni înaintea ta au făcut-o. Am auzit prea mulţi oameni în ultima perioadă care lasă mâinile în jos pentru că trebuie să depună un efort mai mare, dar în acelaşi timp susţin că ar fi oameni cu ambiţie. Ei, uite aceste 2 stări nu se pupă împreună. Cel puţin nu se întâmplă aşa în mintea mea.

Leave a Reply

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.