De ce creştem?

By on martie 15th, 2014

Nu vi se pare că zilele trec foarte repede? Nu vi se pare că abia a început săptămâna şi deja e weekend? Nu vi se pare că îmbătrânim la fel de repede? Şi nu mă refer la faptul că mai adaugi încă o zi la vârsta pe care o ai, ci mai degrabă la percepţia pe care o ai faţă de tot ce te înconjoară.

În escapadele mele pe bicicletă ideile au timp să fugă prin capul meu de parcă ar fi la un maraton. Nu există nicio limită, nicio barieră şi nici măcar o linie de finiş. Zburdă ideile fără să fie stingherite de nimeni şi nimic. Acum înţeleg de ce oamenii creativi tânjesc din când în când după linişte totală, rupţi de toată tehnologia oferită de anii în care trăim. Atunci când nu ai activităţi care să te ademenească (TV, laptop, tabletă, smartphone etc.) poţi cu adevărat să cauţi în tine talentele ascunse sau trăiri care nu au timp să se manifeste în rutina cotidiană. Eşti rupt de aglomeraţie, de fuga celor din jur, de aceleaşi peisaje…Ai nevoie de un loc al tău unde să poţi auzi greierul chinuit într-o toamnă târzie, să admiri fulgii mari de la o fereastră sub acompaniamentul lemnelor pocnind în sobă, să simţi mirosul îmbătător al primăverii, să simţi căldura răcoroasă a verii.

Dacă acum 5 ani mă vedeam trăind într-un fel sau altul în sânul naturii, acum sunt departe de acest gând. Am crescut. Am înţeles care-mi sunt opţiunile şi oportunităţile. Am înţeles că eu am un procent în mine de om visător şi zburdalnic, dar că este prea mic pentru a-mi conduce viaţa. Sunt responsabilă, chiar şi atunci când aş dori să nu fiu. Da, ştiu, viaţa este precum îţi sunt alegerile. Dar chiar avem noi toţi posibilitatea să alegem ce viaţă vrem să trăim? Chiar putem noi toţi să facem doar ceea ce dorim?

Bineînţeles că dacă aş vrea să devin una cu natura, aş putea. Sună romantic, nu? Însă nu cred că ar fi pentru că ar trebui să muncesc pământul pentru a-mi crea mâncarea organică din moment ce nu voi găsi o muncă bănoasă la o margine de pădure. Sunt sigură că mi-ar plăcea activitatea – la început. Neuronii mei ar fi într-un chef continuu şi relaxare totală, dar după 2 săptămâni aş simţi o plictiseală care mi-ar încurca feng shui-ul şi mi-aş blestema zilele în care am decis să renunţ la viaţa zgomotoasă a oraşului. Munca fizică mă va obosi mai mult decât munca intelectuală ce o fac astăzi. Iar la sfârşitul zilei nu doar că nu o să mă regăsesc, ci o să devin o ignorantă pentru că tot ce-mi voi dori va fi doar un pat şi o pernă.

În acelaşi timp, simt că m-aş bucura dacă 1-2 săptămâni per anotimp aş fi deconectată de lumea modernă. Cred că ar fi perioada ideală în care m-aş regăsi şi mi-aş reevalua priorităţile. Şi cum să includ eu oare cele 4-8 săptămâni în activitatea anuală? Bineînţeles, fără să-mi afecteze actuala viaţă. Un lucru e clar, zilele trebuie să treacă mai greu pentru a reuşi să îmi fac toate sarcinile şi astfel să economisesc cele 4-8 săptămâni pentru solitudine completă. Are cineva vreo sugestie cum să shimbăm viteza cu care trece timpul?

Dacă îţi place, distribuie:
No Comments

Leave a Reply

You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.