Archive for the category ‘Reflecţiile mele’

Descoperiri proprii

By

Crezi că te cunoşti? Acum serios, fii sincer, chiar crezi că îţi cunoşti cele mai adânci şi necurate părţi ale tale?

Eu am descoperit că nu-mi cunosc o bună parte din comportamentul meu. Şi asta nu în cadrul vreunei activităţi formale în care încercam să scot la suprafaţă cele mai ascunse talente îngropate în adâncimi de neatins ale propriei persoane. Am descoperit un nou eu în cele mai banale situaţii. Asta începând cu descoperirile de care ai parte când te muţi într-un nou loc şi până la a merge pur şi simplu pe stradă. Viaţa are un mod interesant de a te pune în situaţii în care mai iese la iveală câte o bucăţică din ceea ce eşti tu şi nici măcar nu ştii.

În ultima perioadă am fost pusă în faţa unor situaţii în care nu m-am aşteptat să fiu. În ultimii 2 ani m-am aflat într-un proces continuu în care am descoperit noi faţete ale ceea ce este Rodica Plămădeală. De când sunt în Copenhaga am învăţat că omul îşi poate controla viitorul într-o mare proporţie, dar că există acel procent de necunoscut care o să reuşească să-ţi încurce planurile. De asemenea, am învăţat că cel mai bine este să-ţi plănuieşti viitorul în detaliu doar pentru următoarele maxim 6 luni. Însă ar trebui să ai o privire de ansamblu pentru următorii măcar 2 ani.

Când am aterizat pe pământul danez aveam o imagine clară a ceea ce urma să se întâmple în decembrie 2012. Decizii care nu mi-au aparţinut în anul 2012 au schimbat cursul evenimentelor ce vor avea loc de acum încolo. Mi-au fost închise multe uşi, dar mi-au fost deschise multe altele. Oportunităţile sunt în faţa ochilor. Tot ce trebuie să faci este să îţi deschizi ochii şi mintea pentru posibilităţi pe care nu ţi-ai fi imaginat în veci că le vei experimenta.

Un lucru pe care l-am observat este că foarte mulţi oameni sunt prea fricoşi să încerce noul. Preferă să accepte ceea ce este şi să meargă înainte. Le este teamă să îşi cunoască propria persoană pentru că le este teamă de ce ar urma să afle. Îşi închid ‘dracii’ în cele mai bine păzite temniţe ale corpului şi încearcă din răsputeri să nu provoace într-un fel sau altul eliberarea lor. Asta am făcut eu până acum un an. Într-o măsură am fost deschisă la nou. Mereu însă am încercat să-mi ţin caracterul sub cheia moralităţii. Am evitat multe să încerc tocmai pentru că îmi era frică să îmi cunosc cele mai întunecate gânduri. Eram rezultatul unei societăţi care preferă stabilitatea în locul unei lumi mişcătoare.

Acum un an am decis să NU mai accept ca la vârsta mea să nu experimentez lumea prin toţi porii mei. Dacă vreau să fiu mulţumită de mine trebuie să încerc lumea din jurul meu, trebuie să provoc comunitatea în care trăiesc pentru ca să mă cunosc pe mine şi pentru a mă trezi dintr-un somn al supraveţuirii. Până acum sunt mulţumită de testul pe care mi l-am dat. Voi cât o să mai acceptaţi să trăiţi în întuneric?

Voi?

By

Cică viaţa îi interesantă. Cel puţin asta mi-au spus multe persoane de-a lungul timpului. M-am născut într-o ţară care era plină de optimism. Doar să specific, era optimistă în anul în care am văzut lumina zilei. Când am putut „citi/privi” această lume eram înconjurată de oameni plini de un grad superior al pesimismului. Această atitudine faţă de lumea înconjurătoare te face, indirect, să creşti într-o societate care, iarăşi indirect, te creşte fără prea multă ambiţie. Trebuie să lupţi serios dacă vrei să ieşi din acest cerc vicios. Este de-a dreptul ajutător să te naşti înconjurat de părinţi optimişti, cinstiţi şi care cred în ziua de mâine. Ăsta a fost cazul meu. Am fost încurajată să încerc imposibilul. Norocul meu a fost că statul român la vremea în care am crescut mi-a întins „mâna de ajutor”. La vârsta de 15 ani am decis să „îmi încerc norocul” şi am aplicat pentru una din cele multe burse oferite de statul român.

Anii au trecut, problemele economice ale Moldovioarei s-au mai liniştit (asta nu egalează cu rezolvat), mulţi cetăţeni au găsit un cuibuşor cald înafara graniţelor ţării mele de baştină şi, cu alte cuvinte, cei cu multă speranţă în vene au plecat. Mai departe s-a mers pe principiul „înainte cu Dumnezeu în suflet” :-).

Eu am o plăcere deosebită de a viziona filmele vechi sovietice. Societatea pezentată acolo are un zvâc care nu este obişnuit timpurilor noastre. Întâlnesc oameni care regretă decăderea comunismului. Un sistem care a funcţionat aşa de bine pentru atâtea decenii, dar care a căzut. De ce a căzut? Well, vă invit să citiţi despre această situaţie pentru a avea o opinie proprie. Eu am să specific un singur lucru, este greu de susţinut această ideologie din punct de vedere economic.

Eu mă bucur că mi-am început ciclul academic după ce marele „imperiu” comunist a căzut. Asta a fost şansa mea să studiez pentru perioada liceului şi a licenţei în Bucureşti, pentru ca mai târziu să-mi încerc viitorul în Copenhaga. Iar altele urmează să se întâmple…

Viaţa este într-adevăr delicioasă. Ea este plină de oportunităţi ale secolului 21. Singurul semn de întrebare este ceea ce alegem noi din acele multe posibilităţi…Eu am ales să-mi trăiesc momentul. Voi?

Lipsesc

By

Lipsesc de pe blog cu zilele. Nu pentru că nu mi-ar plăcea să-mi petrec timpul aici, ci pentru că ceasul-mi ticăie pe alte cărări. Cu fiecare zi care trece simt cum secundele trebuie să mi le împart complet diferit faţă de acum 6 luni. Lumea mea a devenit atât de grăbită şi plină încât mi-e frică să nu mă trezesc într-o zi fără a mă mai cunoaşte. Acesta este un risc pe care trebuie să mi-l asum totuşi. M-am născut în secolul în care s-au întâmplat multe şi în dulcii mei ani de tinereţe trăiesc într-un secol în care fiecare secundă contează.

Interesant mi se pare totuşi că în fiecare zi mi se întâmplă ceva nou şi care mi-ar plăcea să împărtăşesc. Însă sunt atât de obosită încât stau în faţa paginii albe şi a tastaturii minute întregi fără a produce măcar un paragraf complet pentru a-l putea publica. Îmi fug prin faţa ochilor zeci de idei şi cuvinte. Mintea mea încearcă să aleagă cea mai bună soluţie, dar sufletul nu o aprobă. Sau este cumva invers? N-aş putea să spun. Ideea de bază este că ziua a devenit prea mică pentru câte aş vrea să fac. Cică ar trebui să aplic „managementul timpului”. Care management, domn’le? Încă nu vreau să îmi simt viaţa programată. Nu vreau să cunosc rezultatul zilei înainte ca aceasta să înceapă. Vreau să îmi menţin un grad de spontaneitate. Şi acesta să nu fie doar în visele mele. De o săptămână mă trezesc cu sentimente diferite. De fiecare dată am fost protagonista unei situaţii extreme. Chiar dacă am nevoie de 5 minute să-mi revin, nu mă supăr să le visez.

Până îmi găsesc cuvintele potrivite ca să descriu subiectele de pe lista mea, vă las în compania unei melodii cu amintiri pentru mine, „Москва слезам не верит” (în loc de Moscova poate fi orice alt oraş care a fost părtaş la creşterea mea).



Relaţie copil-părinte

By

A fost odată ca niciodată un bobocel de fată. Mult au aşteptat-o părinţii pentru ca să vină pe lume şi să le lumineze viaţa. Au iubit-o înainte ca ea să şi înceapă existenţa în locuşorul cald numit burtica mamei. Ei nu au ştiut că vor fi fericiţii părinţi ai unei fetiţe minunate. Ei erau bucuroşi să ştie că pruncul lor era să vină pe lume şi că va fi sănătos(sănătoasă).

La începuturi părinţii o tratau ca pe o prinţesă. Era mica lor jucărie reală. Era tot ce au visat şi mai mult. Fetiţa creştea văzând cu ochii. Încet, încet copila se dezvolta şi adăuga în fiecare zi câte o nouă nuanţă caracterului. Pe unele le copia de la cei în care avea încredere totală, pe altele le „fura” de la societatea în care creştea.

Au trecut anii. Copiliţa era deja în frumoşii ani ai adolescenţei. O perioadă care este pe cât de frumoasă pe atât de periculoasă. Este momentul adevărului. Este perioada în care adaugi şi rafinezi fiecare latură a propriului caracter. Adolescenţa îţi oferă un număr infinit de oportunităţi. Şi tu eşti destul de mare încât să decizi viitorul care-l vrei.

Adolescenta noastră încerca de zor să se cunoască. Proba diferitele calităţi precum hainele într-un magazin. Vroia să le găsească pe cele care-i se potriveau din cap până în picioare. În toată nebunia decoperirii noului, copila îşi arăta proaspetele calităţi şi părinţilor săi. Acei părinţi care o iubeau indiferent de ce alegeri urma să facă. Doar că iubirea nu este îndeajuns niciodată. Iubirea este însoţită mereu de respect atunci când vedem relaţii pline de armonie. Părinţii noştri însă erau din poporul care formează relaţii de cuplu bazându-se pe fiorul dragostei. Anii trec şi fiorul neîntreţinut dacă mai este şi presărat cu momente nefericite se transformă într-o oaresce formă de ură. Ură pentru persoana pe care ai iubit-o, dar şi pentru acele lucruri sau acei oameni care îţi amintesc de această trecere.

Minunea noastră de fetiţă se afla din nefericire înconjurată de părinţii care susţineau o relaţie bazată pe anii investiţi şi atât. Aflată în momente critice de descoperire personală îşi mai auzea câte o replică de genul:

„-Corect, aşa să te porţi cu fiinţa care ţi-a dat viaţă. Că bine l-ai mai moştenit pe tac’tu”

sau

„-Uite ce natural ţi-a mai venit replica. Leită mumă’ta eşti! O să sufoci un suflet cu caracterul ăsta al tău!”

În tot procesul de maturizare, fata mamei şi a tatei, şi-a auzit într-una astfel de blagosloviri. Pentru a nu supăra pe niciunul din părinţi a ales calea cea mai sigură, s-a îndepărtat de ei. Nu a vrut să îi mai ţină la curent cu noua sa personalitate. A ales să fie diplomată în ceea ce îi priveşte.

Între timp părinţii au trecut peste criza relaţiei lor. Nu pentru că a renăscut fiorul dragostei, ci pentru că anii au trecut şi niciunul din ei nu vroia să îşi ia viaţa în propriile mâini şi să o înceapă de la 0. Au ales calea sigură de a rămâne împreună şi de a se răbda. Totul se desfăşura pe principiul cu răbdarea treci şi marea. Atunci au realizat că bobocelul lor de fată este deja o femeie în toată firea. Tot în acea perioadă au observat râpa dintre ei şi ea. Nu mai exista nici măcar pe aproape o relaţie de suflet. Relaţia lor era doar o formalitate.

Tot ce am scris mai sus este pură ficţiune. Însă idee este foarte reală şi întâlnită. Nu aţi observat că atunci când copilul are o calitate ce nu convine unuia dintre părinţi, aceasta cu siguranţă provine de la celălalt părinte? Şi părintele îi spune copilului cu răutate acest lucru. Fapt ce poate afecta atât relaţia pe viitor a părinţilor cu al lor copil, cât şi caracterul celui din urmă care este în plin proces de formare. Foarte, foarte stupid!

D’ale Rodicăi

By

„Things do not change; we change.”

Henry David Thoreau 

În ultima perioadă am un chef nebun de a gândi până la absurd poate. Nu, nu încerc să creez lumea perfectă. Ea nu există. Asta mi-am dat seama de pe când începusem eu a pune semne de întrebare la tot ce mă înconjura. Adică, copil fiind „păduri cutreieram” şi răspunsuri la întrebările mele ioc. Aşa că, atunci când intru în perioada mea de filosofat e mai bine să mă laşi în pace să îmi fac damblaua. Să caut răspunsuri acolo unde, poate, nu sunt pentru a-mi crea o stare de oboseală şi pentru ca mâine să am parte de o zi armonioasă. Eu acum sunt în ploaie şi aştept curcubeul…iaca, iaca o să răsară şi o să îmi coloreze viaţa.

Cu ani buni în urmă eram o idealistă. Îmi plăcea să caut excepţionalul şi acolo unde urma-i era demult ştearsă. Aveam standarde de comunicare. Aveam în sânge o bunătate care este greu de explicat. Poate aş categorisi-o la cele în care un rău are efecte benefice. Nu, nu făceam rău nimănui (cred, sper), doar că aveam tendinţa de a „da o palmă la ceafă” oamenilor pentru trezirea la realitate. Ce nu înţelegeam eu atunci este că încercam să îi trezesc la realitatea mea. Ştiţi oare cât de diferită este realitatea de la om la om? Este imensă. Este de-a dreptul înfiorător cum pot 7 miliarde de oameni să locuiască aceeaşi planetă şi să împărtăşească convingeri atât de diferite. Cred că asta este din categoria „fiecare este unic şi perfect în felul său”.

Revenind la mine, odată cu trecerea anilor eu m-am schimbat. În unele detalii chiar până la extreme. De ce? Pentru că am trecut prin experienţe care au avut un rol de educare. Lumea mea utopică nu are să mai aibă loc şi, dacă sincer, nici nu o mai vreau. De ce nu? Pentru că nu cred în existenţa ei. Ştiţi care este cel mai trist lucru în viaţa asta? Să nu mai crezi. Să nu mai crezi în oameni, să nu mai crezi în bine, să nu mai crezi în surprize, să nu mai crezi în zâmbete, să nu mai crezi că „asta ţi se poate întâmpla ţie”. Să ai o tendinţă de a vedea numai rău şi să crezi numai în el. Nu, nu cred că viaţa mea este tristă/nouroasă/cenuşie/etc sau că tot ce mă înconjoară este posedat de un rău nemaivăzut, doar că am tendinţa de a vedea dincolo de aparenţe. Încet, încet, ajung să înţeleg vorba din străbuni, „aparenţele înşeală”.

De-a dreptul amuzant este că înconjurul meu nu s-a schimbat. Bine, poate din unele puncte de vedere s-a schimbat. Am schimbat oamenii sau casa unde locuiesc. Dar în esenţă tot pe Terra locuiesc. Ochii mei s-au schimbat. Ei văd lucruri pe care acum 3 ani nici nu le aveam în cap. Şi aşa încep să înţeleg că procesul de creştere este în plină desfăşurare. Asta este pe principiul „omul toată viaţa învaţă şi moare tot prost”. Oare?

 

 

Iubire-încredere-rănire

By

“Love all, trust a few, do wrong to none.”

William Shakespeare

Să iubim pe toţi? Chiar pe toţi? Fără limită? Oamenii fericiţi sunt cei care iubesc înconjurul, inclusiv oamenii care îi înconjoară. Nu, nu vorbesc aici de oameni creduli. Vorbesc exclusiv de oamenii care preferă să vadă binele în locul răului, de oamenii care lasă o portiţă deschisă pentru cei care vor să o deschidă. Nimicurile îţi pot schimba ziua: un zâmbet de copil, un soare mai luminos, o bicicletă de culoare roşie, un râs puternic şi molipsitor.

Încrede-te în puţini. În cât mai puţini, aş adăuga eu. Am aflat (poate un pic cam devreme) că oamenii trebuie testaţi în numeroase împrejurări pentru a-i putea evalua ca fiind de încredere sau nu. În cazul meu puţini au trecut testul şi puţini reuşesc să îşi menţină statutul de oameni de încredere. Mă pot bizui pe cei care i-am etichetat ca fiindu-mi prieteni foarte apropiaţi. Ştiu că pot conta doar pe oamenii nespus de dragi sufletului meu.

Nu fă rău nimănui. Orice acţiune făcută are două feţe. Şansele să răneşti pe cineva încercând să bucuri pe altcineva sunt mari. De aceea, trebuie să cântăreşti faptele înainte de a le face. Să încerci să prevezi consecinţele intenţiilor tale. Astfel ai şansa să minimizezi un rău posibil. Şi totuşi, străduieşte-te să nu faci rău nimănui. Orice acţiune făcută este ca un bumerang. O dată şi o dată tot ce ai făcut, bine sau rău, o să se întoarcă şi o să te lovească atunci când îţi e lumea mai dragă.

Shakespeare ne învaţă să trăim fericiţi fără a ne lansa în lume cu ochii legaţi şi fără a face rău celor din jur. Trăieşte simplu, decent şi admirabil. Nu călca peste cadavre pentru ţeluri absurde.

*Iubeşte-i pe toţi, încrede-te în puţini, nu fă rău nimănui

Răni

By

„S-a spus că ‘timpul vindecă toate rănile’. Nu sunt de acord. Rănile rămân.

În timp, mintea, pentru a rămâne sănătoasă, le acoperă cu cicatrici,

iar durerea scade în intensitate, dar nu dispare niciodată.”

Rose Kennedy

Se spune că timpul vindecă toate rănile. Fie că vorbim de răni fizice, fie că sunt sufleteşti. Timpul are puterea miraculoasă de a ne însănătoşi. Mereu auzim în momente cheie ale vieţii că trebuie să lăsăm timpul să îşi îndeplinească menirea. Trec zilele, trec lunile, trec anii şi după momente crâncene suntem bine. Timpul şi-a pus amprenta asupra noastră.

Dar ce sunt rănile? Care dor mai mult? Cele fizice sau cele sufleteşti? Pe care le putem suporta mai uşor? Pentru care avem nevoie de mai mult timp? Timpul a devenit şi o unitate de măsură a durerii.

Ne spunem că timpul o să aibă grijă de toate. Cei răi o să fie pedepsiţi, cei buni răsplătiţi. Timpul devine din ce în ce mai important în viaţă. În faţa unor termene limită te lupţi cu timpul. Şi numai dacă aş mai avea o jumătate de oră…îţi spui.

Se zice că o dată cu trecerea timpului devenim mai buni. Mai buni la ce? Mai buni la orice alegem noi să fim. Suntem în faţa timpului ca şi un arhitect în faţa unui teren virgin. Deciziile pe care le facem în cooperare cu timpul ne pot aduce pe culmile succesului sau la fundul prăpastiei. Să fim noi timpul oare? Să fim noi cei care influenţează abstractul timp? Dar cine suntem noi? Noi suntem trecutul, prezentul şi viitorul. Noi suntem transformarea pe care vrem să o facă timpul. Noi suntem totul şi nimic. Noi suntem zenitul şi nadirul.

Şi totuşi, cum am rămas cu rănile? Chiar are grijă timpul de ele? Sau este doar un mod de consolare în faţa durerii? Cu ce rămâi după ce rănile sunt pansate şi îngrijite? Rămâi cu cicatrici. Şi ce poţi să faci cu cicatricile? Poţi să le analizezi, poţi să le îndosariezi şi să le etichetezi. Este important să le ai într-o ordine de care să îţi aminteşti uşor. De ce? Pentru că timpul trece, dar senzaţiile rămân şi nu ştii niciodată când ai nevoie de o concluzie. Mintea este cea care coordonează cum şi cât de des ne amintim trecutul. Tot ea este responsabilă cu trecerea în nefiinţă a amintirilor. Timpul este acolo pentru că îl lăsăm noi. Timpul este un element împuternicit să aibă grijă de noi. Cine l-a împuternicit? NOI!

*Varianta originală a citatului: „It has been said, ‘time heals all wounds.’ I do not agree. The wounds remain. In time, the mind, protecting its sanity, covers them with scar tissue and the pain lessens. But it is never gone.”

Tres metros sobre el cielo

By

sau Tre metri sopra il cielo sau 3 метра над небом sau,  pe dulcele grai românesc, 3 metri deasupra cerului…

Nu, nu intenţionez să scriu despre film. Cred că un search pe google vă poate alimenta cu toate detaliile despre film. Fie că vorbim de varianta italiană (2004) sau cea spaniolă (2010). Sunt destule poze, sunt destule filmuleţe, sunt destule articole.

Eu am rămas fixată pe titlu, şi anume „3 metri deasupra cerului”. Mi se pare un text simplu, uşor de memorat şi totuşi cu un sens deosebit. Mi se pare genială şi ireală imaginea unei fericiri care să te aducă să rosteşti această replică. Voi aţi trăit vreun moment care v-a făcut să rostiţi ceva apropiat acestor cuvinte? O fericire atât de acaparatoare încât să îţi uiţi trecutul, prezentul şi viitorul şi aşa necunoscut. O fericire a cărei graniţe nici cerul nu poate fi. O fericire care să te arunce într-o perfectă balanţă cu cine eşti şi cu înconjurul tău.

3 metri deasupra cerului m-a făcut să mă întreb de mine, de viaţa mea, de limitările mele sau de aspiraţii exagerate pe care le-aş avea. Îmi amintesc vorbele unui prieten conform cărora un om este şi va fi nefericit dacă îşi creşte exagerat visele şi aşteaptă imposibilul de la cei din jur. Nu ştiu când am fost ultima oară atât de fericită încât să mă simt plutind în univers. Astfel de sentimente le poţi avea numai atunci când ţi se întâmplă lucruri nesperate şi radarul personal a reuşit să nu scaneze viitorul. Dar oare am fost vreodată aşa de fericită? Am crescut prea repede? Oare am lăsat basmele prea devreme din mâini?

Mie nu-mi plac filmele fantastice! Nu mă impresionează nici grafica şi nici actorii care joacă rolurile, oricât de spectaculoşi nu ar fi. Dacă toţi oamenii ar fi fost ca mine, atunci J.K. Rowling ar fi rămas o anonimă. Şi ce bine este însă că suntem toţi diferiţi, astfel înconjurul este îmbrăcat în culori de curcubeu.

Până la o anumită vârstă îmi erau ochii plini de curiozitate şi fericire. După o vreme indiferenţa şi-a pus amprenta pe sufletul meu. Apoi am vrut să mă autodepăşesc, să îmi înfrunt fricile, să devin o sălbatică a secolului, dar repede am revenit sub astrul caracterului meu. Ultima oară când îmi amintesc că am râs cu poftă, fără vreo forţare, şi total neplănuit, lipsită fiind de orice grijă a fost înainte de anul 1997. Ce mult…anul 1997. E greu de explicat de ce eram fericită, poate doar că eram un copil lipsit de grija zilei de mâine. Era o ploaie de vară, caldă, calmă…apa curgea şiroaie, în cantităţi industriale pe asfaltul încins de un soare puternic. Eu cu verişoara mea alergam contrar direcţiei apei, râdeam şi ne stropeam. De parcă picăturile mari şi calde, căzând din cer, nu ne erau de-ajuns. Imaginea îmi este ruptă din cotidian.

Şi totuşi, 3 metri deasupra cerului este o replică fantastică de a exprima absolutul unor trăiri. Nu credeţi?

Nu ştiu

By

Fiecare din noi este un potenţial subiect de investigare. Fiecare din noi este bun sau rău în funcţie de context sau de ochii care te judecă. Fiecare din noi e unic şi aparţine unei turme. Fiecare din noi are ceva să spună lumii din jur, dar este cineva care să asculte şi să îi pese?


Trăim într-un secol al vitezei în care nu avem timp. Nu avem timp să ne dezvoltăm decât după nişte standarde. Piaţa vrea „A”, tu alegi să devii „A”. Lumea în care trăim ne afectează mai mult decât am vrea să o lăsăm. Societatea promovează valori pe care noi le acceptăm şi după care ne adaptăm fără a afla dacă ni se potrivesc. Nu gândim, ştim doar să executăm!


Am cunoscut atâţia copii cu probleme. Nu neapărat probleme financiare, ci probleme de personalitate şi de privire a lucrurilor şi a persoanelor din jur. Sunt copii care nu au cunoscut binele şi au dezvoltat personalităţi de autoapărare. Acum câţiva ani nu aş fi interpretat situaţiile astfel, dar acum din ce în ce mai mult mi se conturează această idee. Am cunoscut copii/adolescenţi care în loc să îşi arate slăbiciunile şi durerile şi să ceară ajutor, preferau să găsească persoane mai slabe de inimă pe care să le facă să se îndoiască de propria persoană. Astfel îşi alimentau caracterul rău voitor. Vorba străbună „Ce nu te ucide te face mai puternic” mi se pare din ce în ce mai reală. Este adevărat că de multe ori învăţăm numai după ce cădem singuri în groapă. Unii din noi reacţionează ca şoricelul ce a transformat smântâna în unt. Alţii preferă să lase mâinile în jos şi să aştepte sfârşitul care şi aşa e pe vine.


Nu ştiu unde sunt acum. Nu ştiu dacă sunt bună sau rea. Nu ştiu pe câţi oameni i-am bucurat şi pe câţi i-am nefericit. Nu ştiu ce o să fie mâine. Nu ştiu nimic şi nu-mi este ruşine să recunosc. Dacă mai mulţi ar recunoaşte limitele personale, lumea ar fi mai calmă, mai fericită, mai reală!

Prinţul William

By

Îmi plac persoanele hotărâte şi curajoase. Îmi plac oamenii care îşi folosesc neuronii, care au idei, care sunt informaţi treaba lor în ce domeniu şi care au argumente să îşi susţină teoria. Şi aici mă refer la argumente serioase şi nu la răspunsuri de genul „că aşa vreau eu” sau „că aşa mi-a spus mama”.


Eu sunt un spirit liber căruia dacă îi îngrădeşti zona atunci se sufocă şi se poate întâmpla din două una: ori moare prin sufocare sau face ca toţi dracii şi în jur numai praf mai rămâne. De asemenea nu-mi place să mi se impună reguli de conduită sau seturi de valori. Părerea mea este că am ajuns la o vârstă la care pot accepta sfaturi sau recomandări. Acestea fiind la rugăminte şi nu azvârlite pe motiv că „noi ne gândim la tine şi îţi vrem numai binele”. Însă după ce mi-am ciulit urechile şi am ascultat ce au avut a spune cei a căror părere o consider importantă am tot dreptul de a-mi folosi cei 2, 3, 4, 5 (numărul meu preferat, no special reason*) neuroni pe care îi am şi a decide dacă mă reprezintă, dacă mă identific şi dacă-mi trebuie respectivele păreri.


La fel de liberă sunt şi în relaţia de cuplu. O dragoste abundentă m-ar sufoca şi cred că aş lua-o pe toate cele 5 cărări din faţa mea. Definiţia proprie a sintagmei „dragoste abundentă” este simplă: manifestările de sentimente au o limită, la fel şi dormitul unul peste celălalt în timpul caniculei sau verificarea mesajelor de pe mail, facebook, telefon, odnoklassniki, hi5, twitter ori pe unde mai aveţi şansa să primiţi vreun mesaj. În acelaşi timp să fii pregătit(ă) să dai darea de seamă, să ţi se impună reguli: cum să te îmbraci, ce să mănânci, cum să te machiezi, cum să te tunzi, ce culoare să aibă oja (în cazul în care ai voie să o foloseşti), cu cine să vorbeşti şi, colac peste pupăză, cu cine să te împrieteneşti, să ai un program standard şi Doamne fereşte să te prind prin oraş în fustă scurtă şi nu eşti cu mine te las şi nici nu mă uit. Fustă scurtă şi tocuri cui ai voie numai în prezenţa mea pe principiul uite şi padrugă kleovaia** am eu.


Îmi place enorm o replică des utilizată în societatea moldovenească. Un mândru la vreo 20-21 de ani, după ce o făcut di tăti, se hotărăşte că a venit momentul să înceapă să se gândească la viitorul lui ca şi cap al unei familiei. După ce a scanat potenţialul din faţa ochilor se hotărăşte să o ia pe neprihănita de vreo 13-14 ani şi „să o crească” aşa cum îi doreşte rânza***. De ce cele de 15 nu mai intră în listă? Simplu, nu poţi fi sigur că îi la „locul ei”. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nici cea mai mică problemă cu diferenţa de vârstă în cupluri. Am, însă, o problemă când vârsta fetei e de 13-14 ani. Oricât de dezvoltată fizic ar fi această copchilă, mental este, la propriu, un copchil. Ea încă vede şi crede lumea prin ochii cenuşăresei. Dacă apare la orizont vreun flăcău mare aceasta se tocheşte ca piciana în lapte****. Îţi dai seama cum e ea în ochii comunităţii? Păi a intrat în cercurile celor mari, la discotecă se duce cu maşina, tăti mândrele întorc capul după ea pentru că anume persoana ei a înmuiat sufletul prinţului William a localităţii. William aka Gheorghe, Petrică, Ionel etc. îi flăcău dorit, înalt, brunet cu ochii negri ca murele, sau un blond cu ochii albaştri ca cerul (nu exagerez cu brunet şi ochii verzi :-D) începe facultatea vieţii cu fata, el fiind în rol de profesor universitar unic, universal şi titular pe deasupra.


Trec anii şi copchila noastră a ajuns la venerabila vârstă de 19-20 de ani când viaţa ar trebui abia să fie la începutul descoperirii. Ea însă ştie destule şi cea mai de preţ informaţie pe care o deţine este că viaţa fără William nu există şi că este total dependentă de forţa lui masculină. Care facultate? Care prieteni? Care gusturi? Tu şi eşti proastă? William le ştie pe toate. Tu să fii bună să dai din cap şi să nu-l superi. Te faci de râs în faţa comunităţii dacă ai pierdută printr-o gaură a creierului ideea că vrei libertate şi independenţă. Cine o să se mai uite la tine după ce 6 ani prinţul ţi-a păzit gardul, şi poarta, şi viaţa, şi…


Aşa că, să nu superi pe mama şi pe tata, înghiţi toate ieşirile şi cerinţele de dragul „dragostei”. Şi dacă îl vezi că dă pe gât gradele şi pipă în disperare nu te îngrijorezi prea tare că doar aşa îi tinereţea băieţilor. Dacă vreo mândră te anunţă că l-a văzut pe la un colţ cu Veruţa tu taci şi înghiţi. Pe principiul că păcatul curvăsăriei se duce o dată cu tinereţea şi, cu siguranţă, mai târziu în viaţă tare o să mai fii fericită. Doar l-ai luat pe William al satului (oraşului, detaliu neimportant).


Nu aş accepta niciodată ca cineva să îmi programeze viaţa, ca să eu să devin un executor şi nu o persoană sigură pe sine, ca propriile convingeri şi dorinţe să fie şterse de buretele unui mascul feroce care se crede stăpânul meu. Flăcăi moldoveni, dragi şi scumpi, bucuraţi-vă de actualele generaţii de copchile cât mai puteţi pentru că în viitor nu o să mai pupaţi voi supunere (concluzie pe baza intuiţiei şi mai aproape de adevăr, pe baza speranţei).


*niciun motiv special
**prietenă superbă
***pipota
****se topeşte ca biscuitul în lapte