Archive for the category ‘Reflecţiile mele’

Who are you?

By

This question can easily bring some philosophical reflections, but before I personally start the exercise one of my favourite Disney characters, Mushu, pops into my head. Whoever watched Mulan can easily remember below quote:


Mulan:
Who are you?

Mushu:
Who am I? Who am I? I am the guardian of lost souls! I am the powerful, the pleasurable, the indestructible Mushu! I’m pretty hot, uh?

This dialog helps me relax before I open the door to meet my inner demons. Whether I like it or not they are part of who I am, and therefore I invite them out whenever it’s necessary to review our coexistence strategy. Today is one of those days.

The demons are my friends, because they easily highlight where and when I lost my true self. Yes, I am aware that the true self is not a static state. I know that what yesterday held true might not apply today. We, humans, are changing as fast as any new technology, but not all of us are truly conscious of this because it is too great a burden to bear. It is so much more comfortable to stay oblivious and experience only the surface of yourself.

Unfortunately, I’m not made that way. I live intensely certain situations and somehow manage to go down the rabbit hole every time. As painful as these experiences might be, I do try to look at each of them as a wake up call, as an opportunity to search inside me and come back stronger. I know I have the power to rebuild myself in ways that may seem impossible. All it takes is for me to wish to embark on the journey… But each time the very first step is the critical one and the most difficult part of the journey.

So far 2017 is a year that I want to forget – the balance between the happy and the sad moments is tilted towards the latter. Probably all the events that happened entail necessary life lessons and I should cherish all of them, but today I just want to Shift+Del Enter them. So, 2017 please stop challenge me this way!

GIF source
 

Bucuria unui zâmbet

By

Viaţa este capricioasă în felul ei. Uneori te surprinde în moduri în care nici nu realizezi. Şi totuşi, cică lucrurile se întâmplă cu un motiv. Oare?

Oare ne căutăm noi singuri motivele? Oare subconştientul nostru funcţionează într-un mod diferit decât ne aşteptăm? Să credem în ceea ce raţionalizăm sau în ceea ce se întâmplă fără voia noastră (dar unde suntem complici)?

Mă gândeam în general la cei 26 de ani ai mei. 26 de ani plini în care am crescut mai mult decât ar fi trebuit în unele privinţe. Şi cu toate astea, în faţa unor provocări eu sunt un copil care încă mai are de experimentat atât, atât de multe. Şi da, sunt un copil. Sunt un copil pentru că aleg să fiu unul. În majoritatea timpului joc rolul adultului, dar îmi place să dau jos masca cât de des pot pentru că viaţa este mai frumoasă prin ochii copiilor.

Copiii sunt nişte fiinţe deosebite. Copiii se bucură de tot ce-i înconjoară şi sunt creativi prin naştere. Copiii se uită la tine ca la un Dumnezeu şi tot ei sunt cei care te pot face să te simţi Dumnezeu. Copiii sunt simpli şi naturali. Copiii sunt un suflet fin şi curat, iar zâmbetul lor face cât o mie de bucurii mici.

Background-ul desktop-ului meu este poza unui copil drag mie. Zâmbetul copilului îmi înseninează ziua de fiecare dată când văd poza. Fericirea supremă nu vine pe loc, ea este o adunătură de fericiri care se încheagă într-un tot. Aşa că eu îmi iau porţii mici de fericire în fiecare zi şi am siguranţa lor din bucuria unui zâmbet imortalizat.

De ce creştem?

By

Nu vi se pare că zilele trec foarte repede? Nu vi se pare că abia a început săptămâna şi deja e weekend? Nu vi se pare că îmbătrânim la fel de repede? Şi nu mă refer la faptul că mai adaugi încă o zi la vârsta pe care o ai, ci mai degrabă la percepţia pe care o ai faţă de tot ce te înconjoară.

În escapadele mele pe bicicletă ideile au timp să fugă prin capul meu de parcă ar fi la un maraton. Nu există nicio limită, nicio barieră şi nici măcar o linie de finiş. Zburdă ideile fără să fie stingherite de nimeni şi nimic. Acum înţeleg de ce oamenii creativi tânjesc din când în când după linişte totală, rupţi de toată tehnologia oferită de anii în care trăim. Atunci când nu ai activităţi care să te ademenească (TV, laptop, tabletă, smartphone etc.) poţi cu adevărat să cauţi în tine talentele ascunse sau trăiri care nu au timp să se manifeste în rutina cotidiană. Eşti rupt de aglomeraţie, de fuga celor din jur, de aceleaşi peisaje…Ai nevoie de un loc al tău unde să poţi auzi greierul chinuit într-o toamnă târzie, să admiri fulgii mari de la o fereastră sub acompaniamentul lemnelor pocnind în sobă, să simţi mirosul îmbătător al primăverii, să simţi căldura răcoroasă a verii.

Dacă acum 5 ani mă vedeam trăind într-un fel sau altul în sânul naturii, acum sunt departe de acest gând. Am crescut. Am înţeles care-mi sunt opţiunile şi oportunităţile. Am înţeles că eu am un procent în mine de om visător şi zburdalnic, dar că este prea mic pentru a-mi conduce viaţa. Sunt responsabilă, chiar şi atunci când aş dori să nu fiu. Da, ştiu, viaţa este precum îţi sunt alegerile. Dar chiar avem noi toţi posibilitatea să alegem ce viaţă vrem să trăim? Chiar putem noi toţi să facem doar ceea ce dorim?

Bineînţeles că dacă aş vrea să devin una cu natura, aş putea. Sună romantic, nu? Însă nu cred că ar fi pentru că ar trebui să muncesc pământul pentru a-mi crea mâncarea organică din moment ce nu voi găsi o muncă bănoasă la o margine de pădure. Sunt sigură că mi-ar plăcea activitatea – la început. Neuronii mei ar fi într-un chef continuu şi relaxare totală, dar după 2 săptămâni aş simţi o plictiseală care mi-ar încurca feng shui-ul şi mi-aş blestema zilele în care am decis să renunţ la viaţa zgomotoasă a oraşului. Munca fizică mă va obosi mai mult decât munca intelectuală ce o fac astăzi. Iar la sfârşitul zilei nu doar că nu o să mă regăsesc, ci o să devin o ignorantă pentru că tot ce-mi voi dori va fi doar un pat şi o pernă.

În acelaşi timp, simt că m-aş bucura dacă 1-2 săptămâni per anotimp aş fi deconectată de lumea modernă. Cred că ar fi perioada ideală în care m-aş regăsi şi mi-aş reevalua priorităţile. Şi cum să includ eu oare cele 4-8 săptămâni în activitatea anuală? Bineînţeles, fără să-mi afecteze actuala viaţă. Un lucru e clar, zilele trebuie să treacă mai greu pentru a reuşi să îmi fac toate sarcinile şi astfel să economisesc cele 4-8 săptămâni pentru solitudine completă. Are cineva vreo sugestie cum să shimbăm viteza cu care trece timpul?

Moartea şi singurătatea

By

Să afli că vei muri curând și să nu ai lângă tine umărul pe care ai putea să plângi este o tragedie.

Din păcate oamenii sunt prea ocupați ca să se gândească la umărul magic. Alergătura continuă din viața de zi cu zi ne face să uităm de cele 5 momente fericite pe care zilnic ar trebui să le observăm și savurăm.

Și când știi că urmează să mori curând vrei ca cineva să fie acolo să îți ofere confortul. O îmbrățișare a umărului-suflet ar face cât 10 replici de „Totul va fi bine” ale unor oameni semi-apropiați . Omul cu umăr este cel care te va înțelege din priviri, este cel care te va completa și cel care, pur și simplu, îți va fi alături pentru că vrea să-ți împărtășească durerea.

Iar tu, cel cu moartea pe urmele tale, ești într-o măsură egoist pentru că nu vrei să treci peste acest zid singur. Dar câteodată gramul de egoism este un rău necesar.

Să mă bucur azi pentru azi și mâine pentru mâine. Să nu adun regrete, să încerc, să fiu curajoasă cu picătura de nebunie atașată, să nu exagerez, dar nici să fiu pasivă. Să fiu eu pentru că baba cu coasa poate fi oricând după colț așteptând să mă ia la o plimbare pentru totdeauna.

Să fii singur când îți e rău este o tragedie.

Eu ieri – eu azi

By

De multe ori am auzit că o posibilă explicaţie a deciziei de a te muta în alt oraş/ţară este pentru a scăpa de trecut. Mulţi aleg acest pas cu speranţa că întâmplări şi/sau trăiri pe care nu şi le mai doresc în bagajul de amintiri vor fi şterse cu buretele. Aleg să-i despartă oceane de locurile în care au suferit. Cumva se simt mai în siguranţă la distanţă. Aleg metoda „Ochii care nu se văd, se uită” pentru a grăbi procesul uitării. Timpul este cunoscut ca fiind cel mai bun leac al durerii. În consecinţă, oamenii aleg să adauge şi distanţa la acest cocktail şi să-l bea fără răsuflare…

Cu toate acestea, de cele mai multe ori când se întorc merg exact pe aceleaşi străzi. Tot ei caută să retrăiască trecutul. Tot ei îşi pun zeci de întrebări despre existenţa lor, despre deciziile pe care le-au luat şi încearcă să se convingă că în momentul 0 al vieţii lor au făcut alegerea corectă.

Da, timpul şi distanţa şi-au îndeplinit cu succes jobul. Doar că pentru ca amintirile să dispară în totalitate, înainte de a semna contractul cu cei „angajaţi” trebuie adăugată o clauză foarte simplă. Să fii pedepsit dacă alegi să provoci trecutul. Pentru că nimic, nimeni şi niciodată nu va fi îndeajuns ca să te uiţi pe tine. Trecutul este un procent din tine oricât de mult nu vei încerca să-l îngropi. Poate vei reuşi să nu povesteşti întâmplările ce te-au făcut să fugi, dar ele vor fi parte din personalitatea ta mereu.

Dar dacă simţi că numai aşa vei găsi pacea interioară, fugi…Fugi cât te ţin picioarele! Fugi către tine, cel/cea care avea viaţa luminoasă! Fugi să te regăseşti! Fugi pentru viitorul tău!

Motivaţie

By

Motivaţia este necesară în viaţa fiecărui om. Pentru a muta munţii din loc trebuie să îţi găseşti motivaţia potrivită. Aceasta poate fi împlinirea unui vis, oamenii de lângă tine, societatea. Nu contează ce anume este atâta timp cât există.

Sunt momente însă în care îţi pierzi sensul raţiunii iar o dată cu el şi motivaţia. Consecinţa este că nimic nu pare să mai ajute pentru a-ţi găsi drumul către ceea ce vrei să realizezi. Tot ce apare în faţă este o prăpastie mare între tine şi ţelul tău. Prăpastia este înspăimântător de atractivă cu sunete ademenitoare, cu vegetaţie interesantă şi cu miros de primăvară.

Dacă simţi că eşti aproape să sari în prăpastie atunci înseamnă că o schimbare este necesară, fie ea schimbare de peisaj, schimbare în activităţile zilnice sau, pur şi simplu, schimbare interioară.
Schimbarea bruscă a stărilor semnalează o potenţială cădere nervoasă. Dacă eşti îndeajuns de raţional(ă) atunci fă un pas înapoi şi priveşte poza de ansamblu. Fii conştient că dacă nu faci asta, rişti să cazi într-o depresie de toată frumuseţea, iar panta poate fi atât de abruptă încât o revenire completă poate dura luni întregi sau, mai rău, nici să nu aibă loc.

Statistica şi centrele de cercetare spun că în secolul curent numărul de oameni care suferă de depresie a crescut semnificativ relativ cu situaţia din trecut. Am cunoscut destui oameni care la auzul acestei informaţii au încercat să găsească explicaţii fenomenului. Bineînţeles că toţi învinuiesc „timpurile” în care trăim. Cea mai comună explicaţie este lupta pentru supravieţuire. Dorinţa tuturor de a-şi depăşi condiţia şi de a nu rămâne codaşul trendului. Să fie asta oare realitatea?

O altă statistică spune că cei mai afectaţi de depresie sunt oamenii care au mai multă şcoală. Nu de puţine ori am auzit afirmaţii precum că unii şi-ar dori să fie mai proşti. Asta i-ar face mai nepăsători şi concentraţi numai pe „bucăţica de pâine” ce le este necesară să supravieţuiască până mâine. Problemele societăţii, nedreptăţile, prostia şi incultura celor de la cârmă, nivelul de bădăranism întâlnit zilnic pe stradă, etc. Toate vor fi praf şi fum pentru că tu vei avea „bucăţica de pâine” să-ţi hrănească corpul. De aceea mulţi parcă ar alege să fie proşti, dar fericiţi!

Să fie asta soluţia actualului fenomen de depresie? Să fim oare mai proşti şi mai indiferenţi va rezolva această problemă? Cu siguranţă celor de la cârma ţării le-ar conveni asta. Astfel nu vor mai exista oameni care să le pună la îndoială deciziile şi modul lor dubios (corupt) de a rezolva problemele de pe ordinea de zi. Vorba unei prietene, şi varza întreagă, şi lupul sătul şi capra zâmbitoare.

Prinsă la mijloc

By

Dacă este un lucru pe lumea asta pe care nu-l suport este să fiu prinsă la mijloc într-un conflict. Să fiu a 3-a persoană care participă indirect, dar care este afectată în mod direct. Tot timpul am încercat să fac abstracţie în astfel de situaţii. Am încercat să menţin o poziţie neutră astfel încât persoanele ce se află în conflict să nu poată folosi replici de genul „Rodica însă crede că eu am dreptate pentru că…”.

Când eram oleacă mai copchilă reuşeam să nu fiu afectată de situaţii din această gamă. Cred că pur şi simplu eram prea mică pentru ca să înţeleg multe stări, concepte, viziuni, păreri, dureri, conflicte…Şi poate că era mai bine! Această perioadă în care în fiecare an simt cum cresc şi parcă trăiesc mult mai intens unele circumstanţe mă consumă extrem de mult. De obicei ştiu că în perioada adolescenţei omul este mai euforic şi trăieşte fiecare situaţie cu intensitate maximă. Însă din acest punct de vedere ori sunt eu mai înceată, ori pur şi simplu am o personalitate interesantă (s-o numim aşa pentru că sună mai bine decât cuvântul pe care-l am pe limbă).

Acum în momentele în care sunt prinsă la mijloc într-un conflict duc lupte interioare. Încerc să fiu indiferentă, dar nu-mi reuşeşte. Trăiesc nefericirea cu cei care nu găsesc o soluţie la problema care o au. Orice sfat, opinie sau rezolvare este privită cu scepticism pentru că asta ar însemna să întoarcă pagina şi să o ia de la capăt. Cei doi îşi continuă războiul care trece prin 2 etape. Ba este fierbinte, ba este rece. Ce nu înţeleg oamenii este că atunci când atrag spectatori la „show” reuşesc să-i facă pe aceştia să se simtă mici, neînsemnaţi, căutând soluţii la situaţii care niciodată nu o să vadă vreo rezolvare. Acest lucru se întâmplă din varii motive: poate că personajele ce se ceartă nici nu vor o soluţie, o rezolvare reală nici nu există, cei implicaţi direct sunt obosiţi de situaţie…Dar atunci la ce rost mai este prezenţa noastră, a spectatorilor? Nu este oare mai bine să nu apelaţi la ajutor decât atunci când simţiţi că într-adevăr vă doriţi o soluţionare a conflictului? Numiţi-mă egoistă, dar eu nu mai vreau să iau parte indirect în conflictele nimănui. Simt că intensitatea lor mă demoralizează prea mult şi prea repede. Iar eu am destule de trăit în viitor, am cu siguranţă momentele mele de energie negativă pentru ca să o preiau de la cei care nici măcar nu ştiu ce vor. Eu vreau pace şi nu încărcare emoţională care mă prăbuşeşte la pământ.

Cred că o să încep reconstruirea zidului chinezesc ce-mi apăra implicarea emoţională în problemele altora. Nimic nu reuşea să mă afecteze atât de mult încât să folosesc replica: „Mă doare sufletul”!

Sursă foto

Sus, jos şi ciclul se repetă

By

Sunt momente când gândurile din toate direcţiile te apasă. Zeci de întrebări interioare răsar mai ceva decât ciupercile după ploaie. De la toate întrebările la care nu există un răspuns corect simţi o durere fizică. Vrei să le alungi încercând toate mijloacele care-ţi sunt cunoscute şi realizezi cu tristeţe că acest lucru nu urmează să se întâmple. Tragi aer adânc în piept. Încerci să îţi ţii răsuflarea, dar nimic nu se întâmplă. Pielea corpului te doare în continuare. Încerci să te bucuri cu un iaurt bun cu căpşuni. Cele 125g imediat dispar. Cu ele speri să dispară şi gândurile ce te macină. Dar ele nu, ele refuză să plece. Parcă reuşesc să te apese şi mai mult. Simţi că nu ai aer. Îţi lipseşte liniştea şi libertatea pe care ai avut-o ieri. Cum s-a întâmplat asta? Cine şi ce a provocat starea de sufocare? Un alt gând, o altă întrebare care te macină. Nu poţi să găseşti un răspuns nici la aceste întrebări.

În tot infernul acesta găseşti răspunsuri la întrebări pe care nici nu ţi le-ai spus. Sau poate ele erau aruncate undeva în subconştient. Poate era o problemă pe care ţi-ai pus-o cu mult timp în urmă, dar care nu necesita un răspuns imediat. Însă creierul uman are un mod interesant şi original de a lucra. Subconştientul are probabil memoria lui alocată de sistem. Aşa că lucrează în timpul lui propriu.

Căzăturile sunt necesare pentru ca să ai de unde să te ridici. Loviturile interioare au avantajul lor de a apărea. Este momentul în care toate emoţiile şi informaţiile pe care le-ai adunat în ultima perioadă sunt măcinate şi produsul final este aranjat frumuşel pe raftul desemnat de către sistem. Asta pentru ca mai târziu când ţi-e dor sau ai nevoie de această informaţie să ştii unde să o cauţi.

Din toată lupta interioară ieşi cu o înţelegere mai bună a ta, a ceea ce eşti, ce ai fost şi ce poţi fi. Trebuie doar să alegi viitorul. Aşa că orice depresie este un rău necesar câteodată!

Sursă foto

Ipocrit cu multe sinonime

By

Ipocrizia are un talent deosebit de a se băga sub pielea unui om. Noi când ne naştem suntem curaţi ca lacrima, la suflet. Bineînţeles că avem ascunse destule gene dubioase sub înfăţişarea de bebel rozovior şi dulce (când nu plângem :-D). Însă caracterul de mai târziu ne este alimentat atât de ceea ce pur biologic moştenim de la părinţi cât şi de societatea în care ne învârtim. Cred că aţi auzit nu o dată vorba, „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Desigur că oamenii nu sunt traşi la indigo, însă cei care se află într-o relaţie de prietenie de obicei împărtăşesc destul de multe viziuni şi/sau virtuţi.

Dar să revin la prima propoziţie din acest articol. Am decis să ating „calitatea” aceasta pentru că m-am săturat să cunosc oameni care o folosesc pentru orice posibilitate de a intra în graţiile anumitor persoane. Astfel sperând că într-un fel sau altul le va influenţa în bine o latură a existenţei. Sunt de acord că sunt lucruri sau sentimente care pur şi simplu nu ar trebui împărtăşite. Însă decât să te prefaci bun/interesat, mai bine te abţii.

Îşi mai aminteşte cineva de cunoscuţi/colegi/parteneri care îţi lăudau anumite părţi fizice sau sufleteşti? Iar tu nu pricepeai dacă era o batjocoră sau o realitate? Şi asta pentru că tu nu vedeai X-calitate ca fiind adevărată. Dacă în trecut eram sigură că am în faţă un adevărat fariseu apoi acum sunt sigură că acea afirmaţie putea privită într-un mod diferit decât ipocrizie. O altă vorbă din străbuni spunea că „în gusturile omului nu te poţi…” sau mai frumos spus, gusturile omului nu se discută. Aşa că ce este frumos pentru cineva poate fi extrem de neplăcut pentru altul. Frumuseţea (oricare ar fi ea) este relativă. Fiecare ochi are talentul lui de a descrie. Şi frumuseţea nu este doar vizuală. De multe ori vezi ceva ca fiind frumos doar pentru că îţi reaminteşte un sentiment de bunăstare.

Deci ipocrizia este mai mult decât un compliment aruncat şi care-ţi sună a fi fals. Ipocrizia e un talent pe care anumite persoane îl dezvoltă continuu. Nu-mi plac oamenii care vor să ajungă la sufletul meu pe nepusă masă. Nu-mi plac oamenii care se linguşesc şi după 3 zile mă roagă să îi ajut în vreun fel. Aş aprecia mai mult pe cineva care mi-ar spune din prima ce vrea de la viaţa mea. Nu-mi plac oamenii care consideră că împărţirea vreunei fărâme de ADN amestecat cu o ţâr de făţărnicie o să-i aducă pe culmea aprecierii mele. Mie pur si simplu nu-mi plac oamenii prefăcuţi! Okay, cred că aţi priceput ideea.

Este renunţarea o opţiune?

By

Încă de când eram domniţă la mama am fost mereu hotărâtă în deciziile pe care le luam. Întotdeauna am ales să implementez proverbul „de şapte ori măsoară şi o dată taie” în ceea ce priveau activităţile mele de viitor. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de a renunţa la ceva la care am început deja să lucrez. În mintea mea asta semăna cu mersul racului, un pas înainte şi doi înapoi.

La vârsta de 14 ani eu am decis să-mi urmez un vis pe care-l crescusem de ani şi anume de a pleca la studii în România. Fratele meu mă atenţionase că în România câinii nu umblă cu colaci în coadă (fără colaci îs destui :-)) şi că nicio potecă nu este presărată cu petale trandafirii. Asta pentru a fi conştientă către ce mă îndrept. Cu alte cuvinte trebuie să munceşti mult şi că succesul nu vine oricum. Îmi amintesc câte lupte interioare am dus eu până am hotărât că pentru a-mi îndeplini visele ascunse în căpuşorul meu de copil voi aplica pentru una din sutele de burse oferite de către statul român. Vroiam să ajung la o şcoală unde notele ce le voi obţine vor fi pe merit şi unde nimeni nu le va putea contesta pe motivul că ai mei părinţi sunt profesori. Cred că undeva ascunsă era şi dorinţa mea de a-mi vedea valoarea. Aşa că în vara în care am împlinit vârsta de 15 ani am fost admisă la un liceu din Bucureşti. Pentru mine Bucureştiul era o provocare sensibil mai mare decât mi-am imaginat eu la început. Şi asta pentru că eu îmi doream să ajung la Iaşi. Însă în acel moment mi-am dat seama că trebuie să privesc înainte şi să iau această situaţie ca atare.

În septembrie 2003 eram la Bucureşti. Am fost întâmpinată de un oraş cenuşiu şi trist şi asta pentru că am ajuns într-o zi în care ploua cu găleata. Mersul pe la cămine şi acomodarea propriu-zisă a fost conform descrierilor fratelui meu. Nimic nu era rupt din rai. Dar eu ajunsesem acolo pentru că vroiam să fac o diferenţă în ceea ce mă priveşte. Am privit totul cu ochi optimişti.

Şcoala a fost încă un loc nou pe care să-l descopăr. La prima oră a fiecărei materii profesorii ne dădeau lucrări de început. Asta pentru a vedea nivelul la care eram. Recunosc că nu am fost steaua sclipitoare din acea clasă. Lucru care era un pic greu de acceptat atâta timp cât veneam de la o clasă în care îmi era uşor să mă situez pe primul loc. În acelaşi timp am avut materii la care m-am descurcat foarte bine şi asta datorită profesorilor pe care i-am avut în gimnaziu. O singură materie a fost un dezastru complet şi pentru acel rezultat trebuie iarăşi să-i mulţumesc unui cadru didactic din gimnaziu care nici acum nu înţeleg cum a putut profesa atâţia ani fără să-i fie acordată o amendă pentru neprofesionalism. Nu o să dau nume pentru că nu eu sunt cea care trebuie să facă publică această informaţie. Când zic neprofesionalism eu nu mă refer la personalitatea profesorului, ci la necunoaşterea obiectului pentru care are licenţă să-l predea.

Îmi amintesc şi acum prima vizită făcută acasă după 2 luni în Bucureşti. Când am povestit părinţilor despre stilul de viaţă ce-l aveam în România şi despre evoluţia mea la şcoală ei m-au întrebat dacă nu-mi doresc să mă întorc la liceul din sat unde avea să-mi fie sensibil mai uşor. Asta pentru că urma să fiu acasă unde nu trebuia să duc grija a ceea ce mănânc, a spălatului hainelor, care îmi este bugetul şi, cel mai important, notele din catalog. Pentru o fracţiune de secundă m-am văzut înapoi şi am răspuns un NU sigur. Niciodată nu am fost adepta unui rezultat bun dintr-o luptă uşoară. Cu cât este mai greu de obţinut un ţel, cu atât este mai dulce atunci când reuşesc. De aceea am o problemă să apreciez oamenii care pornesc un drum şi la cea mai mică piedică renunţă şi se întorc la ceva mai uşor. Aceştia sunt oamenii care se obişnuiesc să obţină rezultate prin metode uşoare. Nu zic că ei nu pot deveni oameni de succes, însă pentru mine ei tot vor rămâne laşi în faţa greutăţilor apărute în drum.

P.S. Vreau să precizez că nu consider că trebuie să te arunci cu capul în fântână pentru că dă bine la CV că nu ai renunţat. Sunt momente când a renunţa este singura posibilitate de a rămâne intact moral şi, de ce nu, a rămâne în viaţă. Ce am scris mai sus se referă exclusiv la situaţii în care target-ul este posibil de atins.