Archive for the category ‘Istoria noastră, popor român!’

Anul 1918. Sau norocul şi-l face omul cu mâna lui

By

De fiecare dată în preajma zilei de 1 Decembrie auzim frânturi de adevăr. Ni se conturează o imagine idilică în care străbunicii noştri au fost cumva invitaţi la o adunare mare unde se celebra ceva: Unirea. Era sfârşitul războiului, noi nimerisem de partea care trebuia, aşadar ni se dădea ce meritam ca urmare a sacrificiilor făcute pe câmpul de luptă. Nimic mai fals. Pentru a înţelege cu adevărat 1 Decembrie trebuie să dăm ceasul înapoi cu an la proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe teritoriul Basarabiei, partea de est a Moldovei, anexată de Imperiul Rus în anul 1812.


Toţi ştim (sau ar trebui să ştim) că în primăvara anului 1918, mai precis la 27 martie, Sfatul Ţării a proclamat Unirea cu România. Cum s-a ajuns acolo? De ce? Era aceasta singura soluţie? Să nu uităm că iniţial, o parte din partidele de atunci votaseră independenţa Basarabiei nu ca un pas firesc spre unirea cu România, ci din contră, ca o alternativă la unire. Nostalgiile ruseşti, lipsa curajului, frica de a pierde anumite privilegii, toate acestea i-au făcut pe unii conducători ai vremurilor să susţină „statalitatea” tinerei Republici. Sună cunoscut? Mai e…


Chiar înainte ca sovieticii să creeze „laboratorul moldovenismului”, precursorul actualei Transnistrii, şi atunci existau voci care susţineau incompatibilitatea noţiunii de moldovean şi român. A fost nevoie de Teofil Ioncu, un nume aproape uitat acum, să susţină la Kiev în cadrul Congresului Popoarelor din Rusia că „naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri”.


Un alt aspect uitat astăzi sunt condiţiile existente atunci. Nu a existat acel „moment propice” de care tot auzim. Tânăra republică nu se unea cu un învingător al războiului, membru al marii familii europene. România era un regat învins, supus unei păci umilitoare prin care pierdea trecătorile Carpaţilor, o mare parte din Dobrogea şi era înrobită economic. De ce ar fi vrut basarabenii să fie părtaşi la toate acestea? Pe de altă parte, România avea întreg tezaurul la Moscova, aproape 100 de tone de aur, împreună cu alte valori materiale inestimabile: manuscrise, odoare mănăstireşti, arhive. Nu ar fi fost mai inteligent să nu îi provoace pe ruşi acum şi să aştepte un „moment propice” după ce se mai liniştesc lucrurile şi tezaurul revine acasă înainte de a se implica în orice fel în evenimentele de peste Prut?


Unirea ar fi fost imposibilă fără conlucrarea ambelor părţi. Poate aici a fost singurul loc unde hazardul a avut un rol. Pe ambele maluri ale Prutului au existat conducători care şi-au asumat orice sacrificiu pentru înfăptuirea idealului naţional. Însă, cum se ştie, românul trebuie împins de la spate pentru a face ceva. Iar aici trebuie să mulţumim tendinţelor expansioniste ale noii Ucraine independente. Înclin să cred că fără Ucraina şi intenţiile ei tot mai pronunţate de anexare a Basarabiei, s-ar fi amânat mereu luarea unor decizii hotărâtoare. Deşi tânăra republică ucraineană a fost adversarul cel mai înverşunat al Actului Unirii, acţiunile ei au dus la canalizarea acţiunii elitei basarabene spre un singur scop: unirea cu Ţara.


Se uită deseori rolul avut de oamenii de rând în înfăptuirea Unirii. Fără susţinerea lor, actul de la 27 martie ar fi fost lipsit de conţinut. Din nou trebuie să ne raportăm la condiţiile existente atunci: majoritatea populaţiei din mediul rural era analfabetă (un aspect „pozitiv” al acestui fapt a fost evitarea rusificării), cu informaţii limitate privind identitatea sa istorică. De mare ajutor a fost prezenţa în Basarabia a refugiaţilor români din Ardeal, Bucovina sau Muntenia, care fugind din faţa armatelor germano-austro-ungare au poposit la rudele pierdute de peste Prut. Atunci când s-a pus problema „cu românii sau cu ruşii” a fost imposibil pentru un ţăran simplu să se identifice mai mult cu perceptorul ţarist care vorbea o limbă ciudată, decât cu cineva care, deşi venea „de dincolo”, de peste Prut, vorbea aceeaşi limbă cu el şi avea aceleaşi obiceiuri şi tradiţii. Crearea acestor „mici Românii Mari”, comunităţi restrânse în care se intersectau ardeleni, bucovineni, munteni, olteni, moldoveni, basarabeni etc a servit mai mult cauzei creării unei identităţi proprii decât orice document programatic sau proclamaţie emisă de elita de la Chişinău.


Nu trebuie uitat ce ne învaţă pe noi, cei de astăzi, anul 1918. Pentru o acţiune dreaptă nu există moment favorabil. Generaţia de la 1918 nu a rămas în istorie ca fiind una pragmatică, prudentă, diplomată. În momente cheie a înlocuit aceste noţiuni cu unele izvorâte din conştiinţa proprie: demnitate, identitate, ideal. Fără acestea încetăm a fi un popor şi devenim doar o populaţie fără drepturi, fără obligaţii, fără viitor…


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia

Limba română în Basarabia

By

Fiecare om se simte în largul lui dacă îşi poate manifesta gândurile, cugetările, ideile, viziunile, sentimentele etc. în limba maternă. Aceasta are magica putere de a tăia din distanţe, de a te apropia de plaiul natal, de uliţele pe care ai putea merge şi cu ochii închişi, de derdeluşurile vesele de iarnă, de dealurile graţioase, de pădurea care stă parcă să păzească satul, de mâncărurile mamei cu amintiri, de tot ce însemni tu în trecut, prezent şi viitor.


S-au scris multe despre limba vorbită între Prut şi Nistru. Limbă care a luat diverse forme şi care, din păcate, este bântuită de un trecut asuprit şi chinuită până la extreme. Dacă ar putea limba română din Basarabia să ia forma unui om atunci cu siguranţă am vedea-o palidă, fără vlagă, slabă, cu pungi sub ochi de nesomn. Şi asta pentru că un procent mic de cetăţeni o hrănesc cu bucurie, iar restul taie ultimele speranţe din ea.


Limba română îşi are rădăcinile încă de la latina vulgară. Atât Miron Costin cât şi Dimitrie Cantemir precizează în operele lor că oamenii din Moldova, Valahia şi Transilvania vorbesc aceeaşi limbă, şi anume română. De asemenea, aflăm de la Miron Costin că locuitorii Moldovei îşi spun moldoveni, dar vorbesc româneşte. Iar Dimitrie Cantemir precizează că este aceeaşi limbă însă cu ceva diferenţe de pronunţare şi vocabular. Diferenţe care mai târziu au fost promovate de sistemul comunist pentru a crea şi extinde ideea existenţei unei limbi diferite de cea română, şi anume moldovenească.


Dacă până în 1812 în Basarabia se vorbea limba română, apoi toate s-au schimbat pentru următorul secol. În perioada 1812 – 1917, după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, limba moldovenească a luat locul limbii oficiale. În aceeaşi perioadă se dezvoltă bilingvismul de pe acest plai, prin folosirea în paralel a limbii ruse şi a limbii române moldoveneşti. Limba rusă a continuat să se dezvolte ca şi limbă oficială de previlegiu, însă tot limba română a rămas limba naţională cea mai utilizată. Ceea ce a dus mai târziu la retrezirea conştiinţei naţionale româneşti dintre anii 1905 – 1917 prin care se cerea ca limba română să devină obligatorie în şcoli. În aceşti ani au apărut şi primele ziare şi jurnale în limba română ca: Basarabia (1906), Viaţa Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul (1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul Basarabiei (1913). În 1913 s-a permis utilizarea limbii române şi în lăcaşurile sfinte. Abia în anul 1923 limba română a devenit limba oficială a Basarabiei.


În timpul celui de-al doilea război mondial (excepţie anii 1941 – 1944) şi în timpul războiului rece sistemul comunist a încercat în repetate rânduri să distrugă identitatea naţională şi lingvistică a locuitorilor Basarabiei. S-a revenit la limba moldovenească şi a fost impusă grafia chirilică. În toţi aceşti ani sovieticii au dezvoltat intens conceput de moldovenism prin comparaţie cu cel de românism tocmai pentru a-i convinge pe basarabeni de neapartenenţa lor la românitate. Astfel, au reuşit pentru o perioadă îndelungată să înăbuşe orice stare de conştientizare a adevărului de către poporul dintre Prut şi Nistru.


Abia în anul 1989 basarabenii au putut să se bucure de identitatea lor istorică şi lingvistică: limba română şi-a reluat tronul său de drept şi s-a revenit la grafia latină. Adevărul însă a fost colorat în nuanţe gri în anul 1994 când s-a pronunţat în constituţia copilului-stat, Republica Moldova, ca limbă oficială cea moldovenească. În 1996 preşedintele Mircea Snegur a încercat să readucă pe poziţie limba română în constituţie însă iniţiativa lui „s-a bucurat” de un eşec şi împotrivire din partea Parlamentului Republicii Moldova. Acesta din urmă a considerat că se încearcă o expansiune românească ceea ce contravenea cu statutul statului nostru. Cireaşa de pe tort a luptei lingvistice duse în Basarabia a fost în anul 2003 când Vasile Stati a publicat dicţionarul moldovenesc-român. Acest lucru a dus la reacţii negative atât din partea Academiei Române cât şi din partea preşedintelui Institutului lingvistic al Academiei de ştiinţe, Ion Bărbuţă, care a considerat acest dicţionar a fi „absurd şi care urmăreşte scopuri politice”. Abia în anul 2009, Vlad Filat şi-a declarat intenţia de a schimba limba oficială din constituţie din moldovenească în română. Au trecut mai bine de 2 ani de la declaraţiile premierului iar rezultatele întârzie să apară.


În concluzie, limba română în Basarabia încă nu îşi ştie locul şi nimeni, din păcate, nu o ajută sau prea puţini fac asta. Ea suferă în tăcere şi speră, visează la trezirea conştiinţei naţionale, la trezirea unui popor care să îşi cunoască rădăcinile şi care să o vorbească cu mândrie, să fie utilizată corect şi fără cuvinte împrumutate de la ţara „soră-mai-mare” a Basarabiei, Rusia, cărora să le fie adăugate terminaţii româneşti.


Articol înscris în concursul Blog pentru Basarabia.


Articolul a fost publicat şi pe site-ul Blog pentru Basarabia.

„Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”

By

…şi nici măcar acest legendar ordin al generalului Ion Antonescu nu a salvat soarta Basarabiei. Ruşii şi-au făcut mendrele cu noi timp de mai bine de 40 de ani oficial. Iar în ultimii 20 de ani fac exact acelaşi lucru doar ca preferă să stea în umbră. Iar poporul dintre Prut şi Nistru este prea orb, nu pot spune măcar chior, să vadă mâinile invizibile care le joacă soarta precum fac păpuşarii.


Astăzi se împlinesc 70 de ani de la intrarea României în cel de al doilea Război Mondial. Moment în care s-a dorit Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei şi nu ocuparea lor de trupe fasciste precum este vehiculat la greu de televiziuni, partide sau oameni politici ce prezintă un grad înalt de incultură şi a căror dorinţă primordială este să prostească un popor şi aşa neputincios.


Ataşez mai departe un fragment din cartea „O SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR POVESTITĂ CELOR TINERI” de Neagu Djuvara:


Germania a atacat Rusia la 22 iunie 1941, iar noi ne-am aflat alături de nemţi. Şi eu am fost pe linia frontului din prima zi. Eram toţi tinerii, plini de avânt la gândul de a şterge ruşinea din anul precedent şi de a redobândi Basarabia şi Bucovina. Noi am crezut că, alături de armata germană, va fi un război uşor de câştigat; a fost, dimpotrivă, un război dramatic, căci Antonescu (avansat mareşal la începutul ostilităţilor) nu s-a mulţumit să redobândească Basarabia şi Bucovina de nord şi să se oprească la graniţele ţării, cum au făcut finlandezii; el a vrut să meargă mai departe alături de nemţi, în speranţa că, dacă câştigă războiul, fiind aliaţii lor fideli, ni s-ar fi retrocedat cel puţin o parte din Transilvania de nord.


Cu această greşeală politică, simplu rămăşag, am mers înainte şi am ajuns cu trupele noastre până la Stalingrad, pe Volga şi în Munţii Caucaz. Iar când s-a întors soarta armelor, când la Stalingrad a avut loc acea dramatică încercuire a armatelor germane (inclusiv a diviziilor române), am suferit cea mai mare înfrângere militară din toată istoria noastră. Am pierdut sute de mii de oameni, morţi, răniţi, degeraţi, prizonieri. O tragedie naţională care n-a mai fost niciodată răscumpărată. Nemţii au considerat că din cauza noastră a fost încercuit Stalingradul, noi nu aveam mijloace proprii de a ne retrage de-acolo. Încetul cu încetul, devenise clar că Germania pierdea lupta şi că noi trebuia să ieşim din război.


Oamenii politici clarvăzători au înţeles cu toţii că Germania nu mai putea câştigă războiul. Cei mai lucizi înţeleseseră aceasta chiar cu un an înainte, din momentul când Statele Unite, provocate de Japonia, intraseră în război. Intrarea în joc alături de Marea Britanic şi de URSS a primei puteri industriale din lume însemna în mod fatal începutul sfârşitului pentru ambiţiile lui Hitler. Dar dictatorii sunt, prin esenţă, orbi. Formidabilul potenţial industrial american, transformat peste noapte în formidabil potenţial militar, a hotărât soarta războiului. Miile de camioane care au transportat armata sovietică la Stalingrad erau americane. Zecile de mii de avioane care au prefăcut oraşele germane în maldăre de ruine au fost americane. (Ţin minte că eu însumi, când am auzit, pe la începutul intervenţiei americane, că preşedintele Roosevelt se lăuda că vor fabrica l 000 de avioane pe săptămână, am crezut că era pură lăudăroşenie. După un an, Statele Unite produceau 52 000 de avioane pe an, şi câte un vapor de transport — Liberty Ship— la fiecare 10 zile!)”.


Pentru mai multe detalii despre evenimentele istorice din acea perioadă puteţi citi articolul de pe Historia.


Ataşez un video reprezentativ pentru ziua de 22 iunie 1941:





P.S. Articol dedicat tuturor inculţilor care au grijă să umple cu paie capul basarabeanului de rând şi needucat! Şi abia după celor care vor să înveţe adevărata istorie a neamului. Rog insistent să învăţaţi să vă preluaţi informaţiile din mai multe surse astfel încât să aveţi dreptul să comentaţi!

„Noi muncim, nu gândim!” sau „Moarte intelectualilor!”

By

Nu sunt expertă în domeniul ăsta. Mai bine spus ştiam ideea generală şi anume că Ion Iliescu rămâne în istoria României ca o bilă neagră.


Astăzi când am vrut să îmi actualizez bagajul de noutăţi şi am deschis pagini ale presei române mi-a sărit în ochişori titluri despre operaţiunea „13-15 iunie 1990”. Aşa că, în consecinţă, am hotărât să caut mai multe informaţii online despre un eveniment extrem de important din viaţa românilor. Cu toate astea, ţin să menţionez, că majoritatea românilor nu au înţeles nimic din faptul că zeci de oameni au fost răniţi sau chiar omorâţi pentru că vroiau să scape de comunismul din spatele cortinei. Totuşi ceea ce cred că a împins România înainte este că cel puţin a renunţat să aibă printre partidele politice unul care conţine cuvântul „comunist”.


Trăiască Wikipedia pentru că am avut de unde să îmi culeg informaţiile în timp record şi Youtube pentru că am putut vizualiza imagini şoc. Cu siguranţă am să ataşez unul aici.


Eu nu ştiam, de exemplu, că în anul 1990 au fost 3 mineriade: ianuarie, februarie şi iunie. Într-adevăr, cea cu adevărat care nu ne-am fi dorit să existe este cea din vară. Datorită faptului că ne aflăm în perioada 13-15 iunie (după 21 de ani) eu zic că este important să pomenesc despre acest eveniment trist.


Din ce am citit despre această perioadă am selectat mesajele care sunt cu adevărat importante din punctul meu de vedere:

  • Pe 13 iunie 1990, Ion Iliescu afirmă: „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”. (Wikipedia)
  • La rugămintea domnului Ion Iliescu activitatea minerilor pe 14 iunie 1990, ajutaţi fiind de angajaţii SRI, se poate descrie astfel: „Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine fistichii au fost bătuţi, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.” (Wikipedia)
  • După ce şi-au implementat programul scris dinainte, pe 15 iunie 1990, „La orele prânzului minerii au fost urcați în autobuze și transportați la complexul expozițional Romexpo, unde șeful statutului, președintele ales recent Ion Iliescu le-a mulțumit pentru acțiunea lor vitejească prin care au salvat democrația din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduși la trenurile care îi așteptau în Gara de Nord, și transportați în Valea Jiului.” (Wikipedia)



După ce am aflat aceste detalii mă întreb cum au putut 86% din românii cu drept de vot în anul 1990 să îşi dea votul pentru comunistul sub acoperire, Ion Iliescu? Poate o să specificaţi că mineriada a avut în iunie iar alegerile prezidențiale pe 20 mai 1990. Adevărat, dar să nu uităm de celelalte 2 mineriade de la începutul anului 1990. Mă întreb acum cum ar fi fost România azi dacă preşedinte în 1990 era ales Ion Raţiu?


După aceea în 1992 cu toate cele întâmplate lumea vine şi ştampilează „votat” tot pe Ion Iliescu şi îi oferă un nou mandat. Aşa că scaunul prezidenţial îi este asigurat pentru încă 4 ani.


În 1996 însă România vrea altceva şi îl alege pe Emil Constantinescu. Omul care a venit după 6 ani de „democraţie” şi poate chiar a încercat să schimbe sistemul, însă o casă nu se construieşte într-o zi. Românii nu prea înţeleg logica noii puteri şi vor rezultate imediate fără a încerca măcar să înţeleagă mai multe. Bineînţeles că nimic nu mulţumeşte poporu’ şi în 2000, când eram aproape sigură că fărâmă de Iliescu nu o să mai fie, ¤Surprize, surprize¤ Ion Iliescu este aprobat de votul poporului pentru un nou mandat.


Mai departe nu ştiu dacă mai are rost să continui. Din păcate poporul român, chiar şi după comunism, tot preferă să fie condus de categoria „Noi muncim, nu gândim”!. Partea cea mai dură este de fapt că în acest moment nu ştiu dacă există un politician căruia i-aş putea acorda votul meu de încredere. Am nevoie de un Corneliu Coposu sau Ion Raţiu, dar cam târziu pentru astfel de gânduri…


Dacă aveţi 9 minute uitaţi-vă la filmuleţul de mai jos, este cu adevărat important să vezi şi să înţelegi o realitate pe care poporul român a uitat-o cam repede.





P.S. Fiţi atenţi la oamenii de pe marginea drumului cât de mult apreciază acţiunea întreprinsă de mineri. Teroare!