Archive for the category ‘Guest posts’

Tot ce vroiai să ştii despre alegerile de duminica asta din Moldova, dar îţi era frică să întrebi

By

Guest post by Sorin Pirău

Da, mă adresez aici ţie, românului care tocmai ce te-ai trezit din euforia alegerilor din România şi tocmai ai aflat că alţi români (vreo 3.2 milioane) sunt chemaţi din nou la vot. Nu, nu aici, ci puţin mai la răsărit, în Republica Moldova (a.k.a Basarabia). Dacă eşti la curent cu ce se întâmplă prin zona respectivă, sau dacă chiar eşti norocosul posesor al cetăţeniei moldoveneşti, ghidul de mai jos nu-ţi va spune ceva nou. Însă, dacă nu prea ştii exact ce se întâmplă pe acolo, şi vrei să nu fii luat ca din oală atunci când vreun prieten(ă) de prin „Republică” (hai că toţi avem măcar o cunoştinţă, gândeşte-te bine…) începe o discuţie despre alegeri, rândurile de mai jos ar trebui să fie de folos. Nu sunt în niciun caz exhaustive, sunt scrise din perspectiva unui „străin” fără drept de vot, dar pot reprezenta un punct de început.

Aşadar, să dăm puţin de background:

Î: Ce fel de sistem politic are Moldova?
R: Stat parlamentar, parlament unicameral (101 locuri), preşedintele ales de parlament. Un guvern are nevoie de 51 de voturi, iar pentru alegerea preşedintelui e nevoie de 61 de voturi. Şi aici încep problemele… Ce te faci dacă nu ai 61 de voturi? Păi rămâi fără preşedinte, e simplu. Poţi avea voturi îndeajuns pentru o coaliţie de guvernare, dar nu poţi alege preşedintele. Exact ce a făcut Moldova timp de 2 ani şi jumătate după alegerile din 2009…

Î: Ce s-a întâmplat pe scurt în ultimii ani?
R: După revoluţia „Twitter” din aprilie 2009, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (da, acolo încă nu s-au rebrănd-uit ca pe la noi) pierde majoritatea parlamentară, primind doar 48 de mandate. Celelate 4 partide care au intrat în parlament formează AIE (Alianţa pentru Integrare Europeană), care formează guvernul, dar neavând mandatele necesare în parlament (cele 61), se vede nevoită anul viitor să organizeze alegeri anticipate. AIE 2 ajunge la 59 de mandate, lipsindu-le două voturi pentru alegerea preşedintelui. Aceste voturi au venit mai târziu, în 2012, când Igor Dodon (reţineţi acest nume, ne va trebui mai târziu) pleacă din PCRM împreună cu alţi 2 parlamentari, şi este de acord cu candidatura independentului Nicolae Timofti care devine astfel preşedintele statului.

După rezolvarea crizei politice (şi pe fondul crizei din Ucraina), Moldova a făcut paşi importanţi spre apropierea de Uniunea Europeană. Chiar înainte de alegeri, Parlamentul European a ratificat Acordul de Asociere al Moldovei cu UE, care cuprinde şi un acord comercial de liber schimb. Mai mult, s-a reuşit ridicarea regimului de vize cu UE, astfel încât moldovenii pot acum circula liber în Europa, inclusiv în România (ştiţi că până acum trebuia să aplici pentru viză de România la ambasadă, nu?)

Bun, acum că ne-am lămurit un pic cu ce se mănâncă politica la est de Prut, vine întrebarea logică: „Da’ eu cu cine votez?” Momentan cu nimeni, că n-ai drept de vot dacă n-ai cetăţenie, iar s-o obţii este incredibil de greu, chiar dacă vorbeşti limba şi ştii că Ştefan cel Mare s-a bătut cu turcii… Dar presupunând că ai putea vota, probabil te întrebi cine sunt candidaţii cu şanse de a intra în parlament, şi cam ce vor ei. Din fericire pentru noi (dar din păcate pentru democraţia din Moldova), e destul de simplu să-i împarţi în blocul „back to the USSR” şi blocul UE.

Să începem cu începutul, şi dând Cezarului ce-i al Cezarului, pornim cu cel mai mare partid din actualul parlament, şi din nefericire, probabil şi din următorul. Exponentul cel mai de seamă al blocului „back to the USSR”, condus de veteranul Vladimir Voronin, fostul preşedinte moldovean între 2001 şi 2009: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Programul lui: să fie ca înainte că înainte era mai bine. A declarat de nenumărate ori că susţine integrarea Moldovei în Uniunea Euroasiatică, ce se vrea o alternativă la UE, dar de fapt este un URSS 2.0. Până acum Rusia a „convins” Belarusul, Armenia şi Kazakhstan-ul să i se alăture şi încă mai „negociază” cu Ucraina. Mai mult, consecvent politicii fundului în două luntri, politică ce se ştie că a funcţionat atât de bine de la obţinerea independenţei, Voronin nici măcar nu clipeşte atunci când scoate pe gură porumbei cum ar fi „Calea noastră spre UE este posibilă doar prin Uniunea Euroasiatică”. A declarat recent că nu intenţionează să participe în nicio coaliţie parlamentară după alegeri, mai ales cu „trădătorul” de Igor Dodon (v-amintiţi de el, nu? Cel care a votat preşedintele…), şi a promis că nu va denunţa Acordul de Asociere cu UE. Să credem oare comuniştii? Hai să nu.

Al doilea exponent al blocului sovietic, calificat drept hoţ şi bandit de către Voronin, dar cu idei similare este Renato Usatîi. De ce nu am menţionat niciun partid? Păi el este partidul. Pe bune! Iniţial partidul s-a numit Partidul lui Renato Usatîi (PaRus, ce nume predestinat, nu?), acum se numeşte Patria. Băiatul acesta e un milionar self-made în Rusia (a.k.a oligarh) care acum face mai mult pe promotorul de concerte, hobby-ul lui fiind să aducă în Moldova tot felul de cântăreţi din perioada sovietică şi să împartă bani în stânga şi dreapta, de preferat în faţa camerelor de luat vederi. Din păcate genul acesta de campanie prinde la o parte din electorat. Conform ultimelor sondaje (nu le luaţi chiar de bune, nici la noi sondajele nu sunt curate, dărămite în Moldova) ar acumula 14 mandate în parlament. A declarat recent (în rusă, nu l-am auzit vorbind româna) că va vota pentru denunţarea Acordului de Asociere cu UE

Ultimul crai de la Răsărit este Partidul Socialiştilor (PSRM), condus de Igor Dodon. Acesta este cel mai vehement susţinător al Uniunii Euroasiatice şi al identităţii/limbii moldoveneşti diferită de cea română. Susţinut puternic de Moscova, de unde tocmai ce s-a întors cu noi directive, direct de la ţarul Putin, se prezintă ca o variantă „fresh” a PCRM-ului, un pic mai modernă, dar la fel de nocivă şi agresivă. Prin târg umblă vorba că n-ar fi tocmai străin de embargo-ul agricol instituit de Rusia vinurilor şi fructelor moldoveneşti în ajun de alegeri. Conform sondajelor, acesta s-ar afla la limita pragului electoral (6%), având şansa de a accede în parlament doar în cazul unei prezenţe scăzute la vot.

Blocul UE este condus de Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), al fostului premier Vlad Filat, şi al actualului prim-ministru Iurie Leancă. Este partidul pro-European cotat cu cele mai mari şanse în sondaje.

Urmează apoi Partidul Democrat (PDM), condus de fostul preşedinte interimar al Moldovei în perioada 2010-2012, Marian Lupu. Acesta este un personaj controversat, fost deputat şi preşedinte al Parlamentului în guvernarea comunistă, a părăsit barca acestora atunci când nu a primit nominalizarea pentru funcţia de preşedinte. Este recunoscut ca fiind cel mai de stânga partid din actuala guvernare, Marian Lupu fiind celebru pentru unele din „zicerile” sale: „din punct de vedere ştiinţific, limba vorbită în Republica Moldova este română, iar din punct de vedere politic – moldovenească” urmând ca mai apoi să declare că „m-am răzgândit. Ştiinţific nu mai este limba română, ci moldovenească”. Un alt nume greu din partid este milionarul Vlad Plahotniuc, un personaj şi mai controversat.

Al treilea partid din blocul UE este Partidul Liberal (PL), condus de fostul preşedinte al Moldovei (2009-2010), Mihai Ghimpu. Un alt lider al partidului este tânărul primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Este singurul partid care promovează nu doar integrarea în UE, ci şi în NATO, militând pentru anularea articolului din Constituţie care stipulează neutralitatea statului. Este singurul partid care spune deschis că nu este de ajuns să zici că eşti neutru, cineva trebuie să te şi recunoască ca atare. Iar atâta timp cât o altă ţară (Rusia) ocupă militar teritoriul tău (Transnistria), înseamnă că nu mai poţi fi numit neutru. Membrii partidului promovează intens noţiunea de limbă română şi de apartenenţă a moldovenilor la acelaşi neam românesc. Pe durata mandatului său de preşedinte, Mihai Ghimpu a instituit Ziua Ocupaţiei Sovietice (28 iunie) şi a refuzat să participe la parada de 9 Mai (Ziua Victoriei) din Piaţa Roşie din Moscova declarând că nu poate să uite „toate nenorocirile, deportările, foametea prin care au trecut cetăţenii Republicii Moldova pe timpul Uniunii Sovietice”.

Bun, acum că eşti expert în politica moldovenească, la ce-ţi foloseşte? În primul rând eşti mai conectat la realităţile de dincolo de Prut şi vei putea interpreta mai uşor rezultatele alegerilor de duminică. În al doilea rând, dacă cunoşti vreun român cu cetăţenie (din aia de care trebuie, adică moldovenească) care nu intenţionează să meargă la vot duminică, poate faci puţin mişto de el că începe să aibă ochii puţin oblici în condiţiile în care i se pregăteşte o aderare la o uniune cu „asiatic” în nume. Nu de alta, dar poate ruşinea de a fi reprezentat de trio-ul Voronin-Usatîi-Dodon va fi de ajuns de puternică să-i învingă greaţa de a vota din nou cu răul cel mai mic…

Ce spune despre România cazul Vişinescu

By

Guest post by Sorin Pirău

Înainte de a citi acest articol, vă rog să aruncaţi un ochi aici şi aici. Ca să ştim de unde pornim. Bun, nu intenţionez să discut despre caz în sine, să-mi exprim uimirea şi consternarea în faţa unei asemenea situaţii sau să mă pornesc într-o tiradă răzbunătoare de tipul „acestui om ar trebui să i se facă şi să i se dreagă”. Fiecare din noi este liber să emită propriile judecăţi.

Pe mine m-a frapat un detaliu care a fost scăpat cu vederea. Spre deosebire de unele voci din presă care susţin că fostul torţionar Vişinescu a fost „protejat” de unele structuri ale statului (Securitate, SRI, armată, justiţie etc), din păcate eu nu cred această variantă. Şi spun din păcate pentru că mi-aş dori să fie adevărată. Asta ar însemna că foştilor exponenţi ai sistemului criminal stalinist le este teamă că vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor şi atunci au nevoie de cineva să-i protejeze. Ar însemna că le este frică nu doar de justiţie, ci şi de alţi oameni simpli care aflând de trecutul lor înnegurat i-ar izola din punct de vedere social, poate chiar ar recurge la alte acte mai agresive în dorinţa de „ a face dreptate”.

Dacă acest torţionar ar fi fost protejat „pe bune”, cât de greu era să se emită un certificat de deces pe numele său adevărat, iar lui să i se dea o nouă identitate? În loc de Alexandru Vişinescu – torţionarul de la Rîmnicu Sărat, putea fi cunoscut ca Nea’ Alexandru Vişoianu, fostul maistru electrician de la fabrica de conserve Tîrgu Măgurele proaspăt mutat în Bucureşti să stea mai aproape de fiul său şi de cele două nepoate care tocmai ce au dat bacalaureatul. O acoperire slăbuţă în cazul unei eventuale investigaţii serioase a „structurilor de stat”, dar îndeajuns de solidă încât să prevină situaţia dată în care doi jurnalişti te iau ca din oală după o plimbare prin Cişmigiu. Dacă se dorea ceva mai sigur, atunci trebuia mutat din buricul Bucureştiului şi dus la un schit în Munţii Ceahlăului ca şi fratele Alexandru, un văduv necăjit care tocmai a depus jurământul tăcerii, sau, şi mai bine, trimis pachet într-un sat din Transnistria, un loc în care nici cel mai lung braţ al legii (româneşti cel puţin) nu l-ar putea ajunge…

Însă n-a fost aşa. Chiar şi vecinii săi ştiau că este „cel de la penitenciare”, şi nu păreau deloc deranjaţi de asta. De aceea înclin să cred că singura protecţie reală a acestor personaje este ignoranţa oamenilor de rând. Şi nu mă refer aici doar la adolescenţi cu capul în nori care oricum nu ştiu pe ce lume trăiesc, ci la majoritatea oamenilor care asociază crimele comunismului cu coada la carne, cele două ore de televizor pe zi şi cu bruiajul suportat de Radio Europa Liberă, uitând despre perioada pre-Ceauşescu şi despre ororile întâmplate atunci. Ca să fac o paralelă, credeţi că veţi auzi în Germania vecinii unui bătrânel spunând presei că este „cel de la lagăre”?

În încheiere, cred că informarea este cel mai important lucru. De aceea, v-aş sugera să vizionaţi serialul Memorialul Durerii, „singurul proiect de televiziune care oferă una dintre cele mai complexe şi documentate imagini asupra regimului comunist din România”. A fost realizat de către TVR la începutul anilor ’90 şi cuprinde interviuri cu foşti deţinuţi, luptători anticomunişti şi chiar foşti torţionari. Cele 36 de episoade le puteţi găsi pe Internet aici, sau puteţi comanda colecţia de 10 DVD-uri lansate în 2007. În 2008 a fost realizată o serie nouă cu episoade suplimentare ce pot fi vizionate aici. După ce terminăm acest serial (din păcate şi eu am văzut doar câteva episoade), vom putea, sper, să ne dăm cu părerea dacă este corect şi de dorit ca un fost comandant de lagăr de exterminare (cred că noţiunea de penitenciar e greşită şi duce cu gândul la condiţiile – mai mult sau mai puţin bune – în care trăiesc astăzi deţinuţii din România ) să trăiască liniştit cu o pensie de aproape 6000 de lei (şaizeci de milioane de lei pe lună – să fie clar) într-o ţară care, chipurile, a condamnat crimele comunismului.

A geography lesson: Is Norway an Eastern European country?

By

Guest post by Sorin Pirău

During my recent visit to Finnish Lapland we took a “small” 500km detour to the village of Bugøynes in Norway. This village lies on the banks of the Barents Sea, a part of the Arctic Ocean. It is situated approximately 500km north of the Arctic Circle. It was definitely the northernmost destination I have travelled so far. However, much to my surprise, it turned out to be also the easternmost destination I have travelled so far. How could this have happened? Don’t I know my geography? So let’s see…

The village lies very close to the 70th parallel north and 30th meridian east (29° 38’ to be more precise). It is further east than many big cities which are commonly referred to as being in Eastern Europe: Pskov (Russia), Tallinn (Estonia), Riga (Latvia), Vilnius (Lithuania), Minsk (Belarus), Lvov and Vinnytsia (Ukraine), Chişinău (Moldova), Bucharest and the Black Sea port of Constanţa (Romania), Sofia and the Black Sea port of Varna (Bulgaria). Heck, even Istanbul (Turkey) or Tiraspol, the capital of the breakaway territory of Transnistria, is further west than Bugøynes.

From a geographical point of view some of the above countries might not completely deserve the Eastern European label. In this pre-WW2 map today’s Romania, Moldova and Western Ukraine were included in Central Europe since they were part of The Kingdom of Romania and Poland, respectively. However, due to their Soviet past Moldova and the Baltic States are firmly anchored today in the public’s minds as belonging to Eastern Europe.

But let’s not digress too much. I hope we can all agree that Russia, Belarus and probably also Ukraine are in Eastern Europe. Should we also add Norway? 🙂 Sure, more than 90% of its territory and almost all its population are situated further south and west. But isn’t 75% of Russia’s territory in Asia, going all the way to the Pacific Ocean and bordering countries as diverse as China, Japan and even the dreaded North Korea? But we still consider it European… Even though Turkey has only 3% of its landmass in Europe, it is currently a candidate country to join the European Union and participates in all pan-European projects. Furthermore, Kazakhstan, a country of the size of Western Europe, has around 10% of its territory west of the Ural River in Eastern Europe. In theory it can apply for EU membership! Even more important :-), it has already joined UEFA, so its national football team and clubs play in European tournaments.

In conclusion, here’s some food for thought: If Turkey, Kazakhstan and Russia are all European, why shouldn’t Norway be Eastern European?


Nicuşor Dan – de la Făgăraş, la Paris cu oprire în Micul Paris

By

Guest post by Sorin Pirău

Nu îmi place să scriu despre politică. Nici acum nu o fac. Îmi place să scriu despre oamenii din jurul meu, despre societatea în care trăim, despre cei pe care îi respectăm şi îi preţuim. Eu aşa cred că ar trebui să fie politica. Fiecare ţară, judeţ, oraş, comună, companie, şi de ce nu, gospodărie are nevoie de un administrator. Ar fi ineficient ca toţi membrii comunităţii să participe zi de zi la procesul de „gospodărire” al resurselor. De aceea, ei aleg un membru respectabil căruia îi încredinţează misiunea de a transpune în practică strategia şi viziunea lor asupra viitorului colectivităţii.

Acum că am terminat cu introducerea cursului de Educaţie Civică 101, am încrederea că cei cărora nu le era adresat acest post s-au plictisit deja şi au închis această pagină. Voi continua pentru restul.

Bănuiesc că majoritatea ştiţi cine este Nicuşor Dan. Pentru cei din provincie care încă nu aţi auzit de el, Google-ul vă este la îndemână (presupun că cei care sunt din Bucureşti şi încă n-au aflat cine e Nicuşor Dan – indiferent dacă îl aprobă sau nu – au renunţat deja după primul paragraf). Eu pot zice că îl „cunosc” pe Nicuşor de aproape 10 ani. Am pus între ghilimele deoarece nu l-am cunoscut niciodată personal, însă aproape zilnic treceam pe holul liceului sub panoul uriaş în care trona poza sa din adolescenţă, împreună cu diplomele primite la olimpiadele internaţionale de matematică şi articolele din ziarele vremii dedicate performanţelor sale. Sunt curios câte licee din România se mai pot mândri cu un dublu medaliat cu aur la Olimpiada Internaţională de Matematică… Dar să nu deviem.

Ieri, când am aflat rezultatele parţiale ale alegerilor locale din Bucureşti, am fost suprins să-l văd pe Nicuşor Dan pe locul 3, cu aproape 10%. Spre deosebire de alţii, eu am fost surprins pozitiv. Nu mă aşteptam la aşa scor mare. Ştiam că majoritatea îl critică pentru ideea sa „prostească” de a facilita transportul cu bicicleta într-una din cele mai aglomerate capitale din Europa. Citând un nemulţumit, „ce mai urmează acum? Să ne întoarcă înapoi cu 100 de ani, să circulăm cu căruţa?”. Aşadar, mă aşteptam la un meci strâns între Irinel Columbeanu (sigur e mai de notorietate) şi Nicuşor Dan.

Deşi scorul său m-a suprins plăcut, nu ştiam dacă intrarea sa în Consiliul General este sau nu benefică. Majoritatea prietenilor şi cunoştinţelor mele din Bucureşti (inclusiv facebook – friends) l-au susţinut activ, unii fiind şi voluntari în echipa sa. Aceştia se bucurau de şansa de a avea un „whistleblower” acolo, care să informeze societatea civilă despre anumite aspecte ascunse ale activităţii consilierilor. Dar cu ce preţ? Oare chiar ar fi putut face el o diferenţă, indiferent de cât de multă bunăvoinţă ar fi avut? Din câte ştiu nu există niciun fel de hotărâre sau de lege pentru care ar fi avut drept de veto. Presupunând că s-ar fi votat o hotărâre ilegală/imorală de către majoritatea din consiliu, el cel mult s-ar fi putut indigna, exprimându-şi această stare de spirit printr-un simbolic vot contra. Iar beneficiile de a fi „unul dintre ei” nu cred că sunt aşa de mari. Doar nu credeţi că „afacerile” se discută în plenul consiliului, nu? Mai mult, presupunând că ar mai fi interesat de aşa ceva, cum ar fi putut candida din nou peste 4 ani ca un om anti-sistem în condiţiile în care ar fi fost parte din el fără nicio realizare remarcabilă care să-i poarte numele?

La ora la care scriu acest articol, se pare că nu trebuie să ne îngrijorăm de aşa ceva. Conform ultimelor rezultate Nicuşor Dan nu va intra în consiliu, fiind puţin sub pragul de 5%. Ce mă amuză sunt explicaţiile care se vehiculează în legătură cu diferenţa dintre voturile primite pentru primărie şi cele pentru consiliu. Aparent, campania sa electorală nu a evidenţiat faptul că el candidează şi pentru Consiliul General, nu doar pentru primărie. Argument plauzibil, dar care cred că nu este valabil pentru genul de oameni care l-au votat. „Trucuri” de genul plasarea candidatului într-un loc greu de găsit pe listă (Nicuşor Dan a fost ultimul), sigle ale vreunui partid minuscul clonate pentru ca să semene cu sigla altui partid mai cunoscut sau candidaţi cu nume asemănătoare funcţionează în cazul oamenilor care încă mai sunt păcăliţi de faimoasele branduri chinezeşti din bazarul Europa: Naik, Nokla, Adidos sau, favorita mea, Dolce&Banana. Nu cred că aproape jumătate din votanţii lui Nicuşor Dan (pentru care îţi lua ceva efort să te informezi în condiţiile în care a fost aproape absent de la TV) „s-au lăsat păcăliţi” de ele. Mai degrabă au mers pe principiul „totul sau nimic”. Sau poate acesta a fost modul lor de protest. Un vot pentru concursul pierdut din start (primăria), dar nu şi pentru Consiliul General, unde avea şanse reale. Măcar să rămână mereu cu întrebarea „Ce-ar fi fost dacă…?”