Archive for the category ‘Diverse’

Rich kids

By

Astăzi eram în căutare de filme daneze. Încercam să găsesc unul care să-mi capteze atenţia. Am găsit o listă de filme recomandată de o bloggeriţă daneză. Printre ele se află şi „Rich kids”. După ce am citit titlul mă aşteptam să fie un fel de Gossip Girl. Sunt conştientă că era titlul unui film danez pe care eu l-am pus în context americănesc, dar cu toată globalizarea asta nu se ştie niciodată :-).

…după 90 de minute mi-am reamintit că multe lucruri sunt complet altfel decât cum sunt ele în esenţă. Lucru care se aplică şi la oameni.

Pe perioada liceului eu am trăit indirect într-o societate a copiilor bogaţi. Nu am avut experienţa completă (slavă Domnului), dar ce am văzut şi aflat a fost îndeajuns încât să nu-mi pară rău că nu experimentez activităţile copiilor îndestulaţi financiar. Poate că unele evenimente din film par un pic exagerate, dar per total sunt foarte aproape de adevăr.

Ştiu că mulţi îşi doresc viaţa unui copil bogat. Dar nu cred că cineva se întreabă cum cresc aceştia. Cât de extraordinar este să fii împachetat în bani şi să nu ai parte de atenţia sufletească a părinţilor? Ştiu că asta nu este o problemă de securitate universală, dar este trist că situaţiile prezentate în film sunt o realitate. De fapt filmul se bazează pe cazuri reale.

În liceu am avut un coleg ai cărui părinţi erau separaţi şi încercau să-l atragă de partea unuia sau a celuilalt. Şi reţeta lor era să-i umple buzunarele cu bani de toate culorile. Iniţial îl vedeam ca un copil răsfăţat şi prost. În timp am descoperit că el avea un potenţial intelectual grozav, doar că trecea printr-o perioadă de rebeliune prin care încerca să atragă atenţia cuiva. Cred că în final era atenţia părinţilor de ce ducea el lipsă. Părinţii însă aveau alte priorităţi aparent. Aşa a ajuns el în clasa a 12-a să vină la şcoală direct din cluburi după ce consumase o bună cantitate de alcool amestecat cu droguri. Aşa că tot maldărul lui de bani, croaziere, vacanţe exotice etc. nu-l ajutau moral. Cel mult îi ofereau posibilitatea să se dea în spectacol. Cred că asta mă făcea pe mine să îmi fie milă de el. Da, mie, cea care încerca să ducă o viaţă okay pe străzile din Bucureşti cu o bursă lunară în valoare de 40 de dolari.

„Rich kids” m-a trimis înapoi în timp. E trist şi dureros să creşti numai cu/din sufletul banilor. Eu cred cu sinceritate că banii îţi fac viaţa mai uşoară, dar la fel de bine ei îţi pot pava calea către poarta iadului. Aşa că nu am avut distracţia şi posibilităţile colegului sus-pomenit, dar am trecut prin toate etapele de formare având îndeajunsă atenţie din partea celor dragi. Bineînţeles că viaţa majorităţii copiilor bogaţi este prezentată în acest articol din perspectiva mea proprie şi personală. Sunt sigură că pe undeva ei sunt cei care au milă faţă de cei neîmpliniţi financiar care nu îşi permit să îşi trăiască adolescenţa neliniştiţi şi răsfăţaţi. Încă o dată se adevereşte ceea ce cu toţii ştim şi anume că orice situaţie este diferită prin prisma ochilor care o priveşte.

Ai un somn adânc?

By

Ieri printre multe discuţii ce le-am avut a fost şi cea despre alarmele de deşteptare. Discuţia a dus către normala sonerie de la telefon. Mi-am dat seama că atunci când îmi aleg melodiile care să-mi înceapă dimineaţa acestea sunt interesante :-). De-a lungul timpului am avut un sunet cu nişte păsări nebune, cu Ahmed I kill you şi mai nou o bucăţică de pe coloana sonoră a serialului danez Crima :-). Cu toate acestea sunt doar nişte melodii.

Pentru mine sau Dragobeatul un telefon care oferă posibilitatea să programezi o oră când acesta va intona o melodie este mai mult decât de ajuns pentru a deschide ochişorii şi a te bucura de ziua ce tocmai începe. Aparent însă sunt destui omuleţi care au nevoie de mai mult. Pentru aceştia alţi omuleţi şi-au pus imaginaţia la contribuţie şi au inventat nişte alarme tare drăgălaşe. Am găsit o listă cu 10 tipuri de alarme pentru oamenii ce au un somn adânc şi greu. Toate necesită un efort din parte adormitului pentru ca acestea să-şi închidă „gura”. Din cele găsite în articolul al cărui link îl ataşez mai jos am găsit una pe care probabil eu aş arunca-o pe geam în prima dimineaţă în care şi-ar chinui „plămânii” să mă trezească. Bineînţeles că nu am de unde să ştiu cât de enervantă e cu adevărat, dar din descriere pare de departe cea mai „rea” alarmă. Aceasta este cea căreia-i place să se joace de-a ascunselea, Hide and Go Seek. Dimineaţa eu nu sunt nici pe departe o persoană voioasă şi sclipitoare şi imaginându-mă căutând prin casă în pijamale o alarmă zgomotoasă cred că m-ar face foarte morocănoasă pe toată perioada zilei. Însă este un lucru cu adevărat util pentru cei care ştiu că au o boală a trezitului.

Aşa că dacă vă aflaţi în situaţia în care vă doriţi o alarmă care şi-a luat în serios job-ul de a vă trezi atunci click pe link pentru inspiraţie, Alarme voioase :-).

Adunate din istoria patinajului artistic

By

Săptămâna aceasta are loc campionatul mondial de patinaj artistic (CMPA). Ediţia din acest an se ţine în Canada. Nu am să scriu comentarii legate despre această ediţie, ci nişte informaţii pe care le-am găsit eu interesante din istoria patinajului artistic.

  • Prima ediţie a CMPA a avut loc în anul 1896 în Rusia la St. Petersburg. La această ediţie a existat o singură probă şi anume cea a băieţilor. Jumătate din participanţi erau ruşi. În total au fost 4 băieţi pe gheaţă.
  • Proba feminină este introdusă în anul 1906.
  • Proba perechilor este introdusă în 1910.
  • Ulrich Salchow câştigă medalia de aur în fiecare an între 1901-1911 cu excepţia lui 1906. În total 10 titluri mondiale.
  • Ani la rând Suedia şi Austria au dominat competiţia.
  • România participă pentru prima oară la CMPA în anul 1939 prin Max Bindea.
  • Rusia (Uniunea Sovietică mai exact) începe din anul 1960 să participe la fiecare ediţie după câteva participări aleatorii în trecut. Doar în câţiva ani ei reuşesc să domine proba perechilor pentru câţiva ani buni.
  • Proba de dans a fost introdusă în 1952.
  • Numărul patinatorilor înscrişi în comptetiţie a crescut semnificativ la sfârşitul anilor ’80.
  • Până în 1991 patinatorii din cele 15 republice surori au reprezentat Uniunea Sovietică. În 1992 patinatorii din fosta Uniune Sovietică au reprezentat CIS cu excepţia celor din ţările baltice care şi-au reprezentat propria ţară. Începând cu 1993 fiecare patinator din CIS începe să reprezinte ţara de baştină.
  • Prima oară când România are reprezentant în proba feminină este în 1996.

După aproape 10 ani în care Rusia nu a avut rezultate excepţionale la proba feminină, astăzi vine cu o generaţie extraordinar de talentată. Sunt curioasă dacă va reuşi în următorii ani să-i bată pe nord-americani şi pe asiatici. Ştiu că informaţia a fost mai mult despre Rusia şi România. Dar aceasta mi-a atras atenţia :-).

Libertatea de exprimare

By

Dacă este un lucru care-l apreciez eu la faptul că îmi trăiesc zilele în această eră atunci acela este că îmi permit să scriu pe blog despre chichiţe care îmi plac sau mă deranjează.

Acum câteva luni bune am auzit eu despre proiectul muzical din Moldovioara numit Carla’s Dreams. Toată lumea era în absolut extaz despre mesajele melodiilor. Îmi amintesc foarte bine că am ascultat vreo 2-3 melodii. Mi s-au părut melodii simpatice, dar nu-mi amintesc să-mi fi captat atenţia. Ideea de bază e că după tam-tam-ul apariţiei Carla’s Dreams eu nu am ascultat nicio melodie de la ei chiar dacă apărea în feed-ul meu de pe facebook. Cu alte cuvinte, am avut dreptul la libertatea de a alege ce ascult. Ceea ce este absolut superb.

Astfel am făcut eu abstracţie de existenţa Carla’s Dreams. Am reuşit performanţa până ieri. Ieri feed-ul meu de pe facebook a înnebunit din cauza noii opere a celor din echipa Carla’s Dreams. Aceasta se numeşte P.O.H.U.I. O văzusem zilele trecute la o prietenă, dar aplicând aceeaşi strategie ca cea descrisă mai sus, nu am avut curiozitatea să-i dau play. Însă ieri seară am căutat melodia pentru a o asculta şi a vedea ce a declanşat dezbaterea. Oamenii de pe facebook erau împărţiţi în 2 tabere: cei cu „vai ce extraordinară îi această melodie” şi cei „cum, Doamne, poţi să promovezi astfel de nulităţi?”. Am deschis frumuşel youtube-ul şi dăi cu play-ul. Am ascultat-o şi mi-am format o părere. O melodie care are acorduri catchy, un mesaj din care nu înveţi nimic deosebit şi care foloseşte o „limbă” pe care eu nu aprob.

Staţi, staţi şi nu-mi săriţi în cap. Nu scoateţi din sac argumentele că aceasta este „limba” folosită pe străzile Moldovioarei. Acesta este un aspect care nu o să mă facă să încetez a scrie. Ieri mi-am zis să nu iau nicio poziţie deoarece nu are rost. Am făcut asta păstrând în cap vorba bunicului meu: „în gusturile omului nu te poţi c**a”. Dar după ce am citit o dezbatere pe facebook am simţit instinctiv nevoia să scriu şi eu oleacă despre melodia asta. De fapt, despre reacţia şi comentariile oamenilor care apreciază sau nu această operă muzicală. Ataşez aici comentariul care a dezlănţuit chinuirea tastaturii mele.




Dragul meu/ Draga mea, limbajul din această melodie este departe de a fi un dialect. Este de fapt limba română la care autorii au adăugat cuvinte preluate din limba rusă, la unele adăugând terminaţii caracteristice limbii române. Între Prut şi Nistru limba istorică este româna. Faptul că vreo 50 de ani urmaşii comunismului au încercat să promoveze în Moldovioara limba rusă şi conceptul de neasemănare cu fraţii de peste Prut nu înseamnă că limba întâlnită pe străzile din republică este o normalitate. Limba folosită în melodia P.O.H.U.I. este pur şi simplu o limbă română stâlcită şi chinuită. Aşa că pentru liniştea mea sufletească te rog să nu mai numeşti limba din această melodie ca fiind dialect al limbii române.

Limba cântată de Carla’s Dreams este încă actuală în Moldova pentru că oamenii o acceptă şi o promovează. Cum ar fi ca ei să încerce zilnic să renunţe la rusisme? Ar fi tragic? Nu cred! Şi ştiţi de ce? Pentru că, slavă Domnului, limba română are un vocabular bogat care îţi oferă destule opţiuni pentru orice rusism pe care-l ştii de mic. Toţi cei care promovează melodia o fac pentru că ei se regăsesc în starea descrisă. Niciunul dintre ei nu se gândeşte însă la generaţiile ce vin din urmă şi care acum îşi formează imaginea despre normalitate. Cu cât este mai viral, cu atât gradul de „okay” creşte. Şi apoi eu sper că ei se regăsesc doar pentru că îşi pun căştile şi ascultă nişte muzică şi nu pentru că le este absolut paralel ce se întâmplă în lumea asta. Aş vrea să nu fie ultima parte pentru că asta ar însemna că o dăm naibii de societate şi ale ei probleme. Şi asta pentru că eu/tu/el&ea am/ai/are căşti şi drum pe care am/ai/are de mers.

Eu am plecat din Moldovioara acum 9 ani. Însă nu mi-am pierdut dulcele grai moldovenesc. Îmi place nespus de mult accentul de acasă şi regionalismele. Asta pentru că atunci când vorbesc astfel simt că sunt 100% naturală. Nu trebuie să forţez niciun muşchiuleţ ca să vorbesc. Îmi place şi apreciez orice român care îşi păstrează accentul şi cuvintele specifice zonei din care vine. Şi asta pentru că fiecare regiune cu al ei dialect aduce un gram de culoare întregului. Este absolut fantastic să ai în aceeaşi cameră moldoveni, ardeleni, bănăţeni, olteni, dobrogeni…

P.S. Nu am nimic împotriva limbii ruse, a ruşilor şi a culturii lor. Sunt departe de a fi xenofobă. Asta însă nu înseamnă că sunt okay să-i văd pe ruşii din Moldova simţindu-se bine şi normal fără să încerce să-mi înveţe limba strămoşească. Este pur şi simplu o dovada de respect care trebuie adusă ţării în care te afli. Exemple clare în care etnicii ruşi au învăţat limba popoarelor a căror ţară o populau sunt ţările baltice. Am cam pierdut 20 de ani din proces, însă asta nu înseamnă că nu există nicio soluţie. Vrem respect ca şi popor? Atunci hai să începem prin a promova limba străveche dintre Prut şi Nistru fără depresneac, galeac

Pasiuni

By

Când eram mică aveam pasiuni. Pasiuni care mi-au făcut copilăria mai interesantă. Dintre cele care mi-au rămas în amintire sunt colecţionarea de poze tăiate din diferite publicaţii ale vedetelor de care eram impresionată, ziarul Săptămâna, filme, seriale, campionate de fotbal, muzică, citit, Franţa, patinaj artistic şi gimnastică artistică. Era un amalgam de dorinţe şi activităţi. Cred că pasiunea mea numărul unu era că îmi doream să ştiu şi să înţeleg mai multe. În acelaşi timp când venea vorba despre şcoală aveam o imagine clară a materiilor de suflet şi a celor care trebuie să le învăţ pentru că aşa zice curricula şcolară.

După ce am ajuns la vârsta adolescenţei şi am început studiile într-un oraş nou cu alte posibilităţi şi alte opţiuni de manifestare am renunţat la unele pasiuni pentru că pur şi simplu îmi era imposibil să le mai fac. Una a rămas la fel de vie de când mă cunosc. Una a trecut cu mine prin toate etapele ce le-am trăit până acum. La ea nu am putut să renunţ şi am căutat metode să o ţin aproape. Ea este muzica. Îmi place să o ascult. Pentru mine anumite cântece au ataşată şi o istorie. Sunt melodii care reuşesc să-mi perinde prin faţa ochilor poveşti demult uitate. Cred că muzica are o putere grozavă asupra mea. Ea mă bucură, ea mă linişteşte, ea îmi trezeşte simţăminte pe care credeam că le-am lăsat să dispară.

Îmi place să descopăm melodii. În ultima perioadă am o plăcere grozavă să descopăr melodii care au făcut furori atunci când eu încă nici măcar nu eram plănuită. Şi reuşesc să fac asta într-un mod diferit decât m-aş fi aşteptat. Dimineaţa am început-o cu melodia pe care am ataşat-o mai jos. Aparent este melodia preferată a unui actor căruia i-am vizitat profilul pe IMDB. Aşa că vă las pe acordurile melodiei Don’t give up interpretată de Peter Gabriel & Kate Bush.



Wuthering Heights

By

De curând am citit binecunoscutul roman scris de Emily Bronte „La răscruce de vânturi”. De-a lungul acestei activităţi am avut ocazia să citesc 3 paragrafe care mi-au plăcut foarte mult. Aşa că le scriu mai jos:

„Trădarea şi violenţa sunt suliţe ascuţite la amândouă capetele; rănesc mai tare pe cei care le aruncă decât pe vrăjmaşii lor”;

„Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume e viaţă fără margini, iubire fără de sfârşit şi fericire deplină. Cu acest prilej am observat cât egoism zace chiar şi într-o iubire ca a domnului Linton (n.r. soţul), când regretă atât de tare tihna binecuvenită de care se bucura Catherine (n.r. soţia)”;

„Linton se însufleţise de-a binelea enumerând cusururile şi lipsurile lui Hareton şi istorisind fel de fel de lucruri în legătură cu purtarea acestuia; iar fata îi gusta vorbele răutăcioase şi pline de dispreţ fără să-şi dea seama că ele dezvăluie, în primul rând, caracterul urât al povestitorului”;

Per total cred că este un roman interesant care descrie într-un mod realist puterea cu care dragostea poate distruge. Personajele principale se iubesc enorm într-un mod cu totul inedit, aş mai adăuga eu, dar care sfârşesc prin a se distruge reciproc.

Mesaje motivaţionale

By

Cred că ştiţi zecile sau chiar sutele de mesaje motivaţionale care au populat mediul virtual. Unele sunt reuşite, altele sunt banale. Unele au fost mai norocoase şi au primit chiar şi o poză care cumva subliniază mesajul. Eu le văd pe pereţii virtuali ai comunităţilor sociale din care fac parte. Mulţi le distribuie zilnic. Aşa că sunt zile în care mesajele devin virale şi le văd de câteva ori în aceeaşi zi. Ăsta este avantajul/dezavantajul de a avea conturi pe mai multe website-uri de socializare şi câteva sute de prieteni. Aşa s-a întâmplat şi ieri când am dat nas în nas cu poza de mai jos:



În sine mesajul este foarte bun. Ai vise? Atunci fi bun şi luptă pentru ele. Mai ales că nu ştii niciodată cât de aproape este răsplata muncii depuse. Mulţi oameni se conduc după acest slogan. Se uită în spate la toată munca depusă, la efortul depus şi, mai mult, la timpul folosit şi nu renunţă. Cu toate că aceasta poate fi o atitudine de invidiat este în acelaşi timp şi o anomalie care este prezentă în societate. Economia comportamentală o numeşte sunk cost fallacy. Oamenii nu renunţă la proiectele la care lucrează chiar dacă ele au ajuns într-un punct mort. Ei privesc în spate la tot timpul, efortul depus şi eventual şi la banii utilizaţi şi decid să continue indiferent că finalul nu va fi unul de succes. Oamenii refuză să accepte realitatea şi să folosească resursele în alt scop de acum înainte. Cu alte cuvinte, oamenii nu sunt neapărat aşa cum vrea teoria să-i descrie şi anume raţionali.

Aşadar, dragi cetăţeni ai societăţii virtuale, vă rog să citiţi şi să preluaţi mesajele motivaţionale care circulă cu un gram de realitate. Ceea ce se aplică pentru o situaţie nu este însă o regulă.

Sursă photo

Ohh, again? (2)

By

Nu ştiu cum s-a nimerit, dar astăzi m-am aflat indirect într-o situaţie care se leagă direct de ce am scris ieri şi anume piaţa muncii din Danemarca. M-am întâlnit cu o prietenă la facultate. Amândouă suntem pe ultima sută de metri în ceea ce priveşte statutul de student şi încercăm ca şi puii de rândunică să ne lansăm în zbor. Deoarece ultimele 2 luni au fost cele dedicate programelor graduate din cadrul companiilor, îi puteai auzi pe majoritatea studenţilor că se află în plin proces de scriere al aplicaţiilor. Unii au fost mai norocoşi, alţii mai puţin. Campusul e locul în care auzi tot felul de poveşti. Eu le consider a fi bune tocmai pentru că îmi înfăţişează o imagine clară a realităţii în care mă aflu.

Aşadar, prietena mea a aplicat la un graduate programme din cadrul unei companii. Spre surprinderea ei a trecut la pasul următor şi anume primul interviu ce avea să aibă loc la telefon. Aflase între timp că pentru cele aproximativ 4 poziţii fuseseră peste 700 de aplicaţii. Se simţise norocoasă pentru şansa oferită şi s-a pregătit de zor pentru interviu. Ştiţi şi voi probabil cum funcţionează un interviu în zilele noastre. În orice caz despre acest aspect o să scriu eu în alt articol.

A venit şi timpul pentru al său interviu. A fost sunată de către managerul programului şi au avut un dialog de aproximativ 45 de minute. La sfâşitul celor 45 de minute prietena mea era neîncrezătoare în acceptarea ei în următoarea etapă pentru că experienţa în sine i s-a părut de nota 8 spre 9. Şi nu pentru că ea nu este o persoană foarte bună la interviuri, ci pentru că întrebările managerului au fost şi mai stupide decât cele care circulă pe internet.

Peste câteva zile a primit e-mailul pe care-l aştepta şi anume că ea nu a trecut în etapa următoare. Spre mirarea ei putea însă să ceară un feedback de la manager. Astăzi dimineaţă a sunat-o şi i-a dat explicaţia. Când mi-a spus îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp. De ceva vreme nu am auzit o explicaţie mai dubioasă ca aceasta. Prietena mea are un profil academic foarte frumos. Are o medie excepţional de bună şi un potenţial grozav de a înţelege atât modele teoretice complicate, cât şi fenomene economice reale. De asemenea, are o curiozitate ieşită din comun pentru business cu toate că studiile noastre sunt focusate pe partea teoretică a economiei şi econometriei.

Să revin la mesajul managerului. Acesta i-a spus că are un profil interesant, dar nu este orientat spre business. Şi cu toate că programul de master pe care ea îl urmează este unul de care se ştie a fi destul de greu, el crede că tocmai din acest motiv ea nu va primi o satisfacţie personală lucrând cu ei şi nefolosindu-şi cunoştinţele avansate de economie şi econometrie. La final a ţinut să precizeze că în timpul interviului el a avut impresia că răspunsurile ei au fost un pic rigide şi că nu a simţit că ea a fost 100% naturală. Eu tare aş mai fi vrut ca cineva să aibă îndrăzneala, să nu se gândească la consecinţe şi diplomaţie, şi să-i răspundă că la aşa întrebări aşa răspunsuri.

În acest fel am realizat că trăiesc într-o lume în care totul este business, iar cei care se orientează spre programe complicate ce implică cunoaşterea multor materii ştiute a fi accesibile doar unui anumit procent din populaţie riscă să rămână şomeri. Iar cireaşa de pe tort a fost că un cunoscut de-al meu care şi-a început programul de master în economie la KU în 2011 acum îşi scrie aplicaţia de transfer la un program de master în business la CBS (Şcoala de Business din Copenhaga). Vreţi să ştiţi motivul? Pentru că are probleme mari cu macroeconomia şi econometria. După cum am pomenit în alte articole ca masterand în cadrul Departamentului de Economie de la KU eşti liber să-ţi alegi materiile în funcţie de profilul pe care vrei să-l urmezi. Dacă eşti student internaţional 3 din cele 12 materii care trebuie să le parcurgi îţi sunt impuse. Acestea sunt Microeconomie C, Macroeconomie C şi Econometrie C. Materii pe care studenţii care au urmat programul de licenţă la KU le fac în anul 3 de licenţă. Cu alte cuvinte, cele 3 sunt un pic mai avansate, dar accesibile dacă eşti potrivit pentru acest program de master. Cunoştinţa mea care se transferă la CBS a încercat fără succes să ia examenul de Macro C de 5 ori în condiţiile în care limita este de 4. El a primit o scutire din partea departamentului pentru a 5-a încercare şi tot s-a ales praful. În consecinţă se mută la CBS. Şi sunt absolut sigură că în momentul în care va aplica pentru poziţii în cadrul companiilor va fi considerat compatibil pentru că, probabil intuiţi, va avea un profil orientat spre business! Trăiască realitatea neîndulcită cu miere!

P.S. Vreau să precizez că eu apreciez oamenii care studiază business. Am o părere excepţional de bună pentru cei care îşi fac studiile la CBS. Consider că universitatea are programe de studiu foarte interesante şi cu un grad de dificultate mare.

Prin acest articol îmi arăt nemulţumirea pentru angajatorii care nu-şi folosesc toţi neuronii atunci când evaluează o aplicaţie pe care o desconsideră doar pe motiv că în numele cursurilor nu apare termenul de business. Din umilele mele cunoştinţe în domeniu ştiu că şi conceptul de business s-a născut folosindu-le pe cele din economie.

Ohh, again?

By

Astăzi eram cu o prietenă la facultate. Deoarece aşteptam un e-mail important am hotărât să-mi verific contul încă o dată. Prietena a hotărât să facă la fel. După 5 secunde aud: „No, not again!”. O întreb ce s-a întâmplat şi-mi răspunde că deja nu mai poate să înţeleagă cum funcţionează piaţa muncii în Danemarca în condiţiile în care ea aplică pentru un student job din septembrie şi a primit numai standardul e-mail: „Eşti frumos, deştept şi voios, dar nu eşti compatibil cu ceea ce căutăm noi”. Ţin să precizez că prietena mea nu este din Danemarca.

Atunci mi-am amintit 2 lucruri. Primul a fost cazul românului din Suedia care încerca să-şi găsească un job şi primea numai refuzuri. Aşa a hotărât el să testeze angajatorii din Suedia. Şi-a schimbat numele pentru ca să sune „mai suedez”, şi-a modificat ţara de provenienţă şi probabil limba maternă. A aplicat pentru aceleaşi poziţii cu ambele CV-uri, cel original şi cel „modificat”. Şi aşa a descoperit că el posedă un CV foarte interesant şi atractiv, dar care este stricat de a sa naţionalitate şi nume. Sau mai bine zis de faptul că nu-i curge prin vene sângele viking.

Al doilea lucru de care mi-am amintit a fost povestea ce mi-a fost spusă de o cunoştinţă. Ea lucra într-o companie pe post de student. Ea este din Danemarca. Să o numim Nina. La un moment dat departamentul în care lucra mai avea nevoie de încă 2 studenţi. HR-ul a scris anunţul şi l-a postat. Pentru cele 2 poziţii au aplicat 300 de studenţi. Peste cele 300 de aplicaţii s-a uitat Nina şi şeful ei (să-l numim Jakob). Dacă era vreo aplicaţie care pur şi simplu părea mai ciudată (asta în funcţie şi de dispoziţia evaluatorilor) era aruncată la coşul cu gunoi. Până la urmă este şi natural să nu citeşti din scoarţă în scoarţă 300 de aplicaţii în condiţiile în care te grăbeşti să alegi pe cineva. Mai ales că oferta era sensibil mai mare decât cererea. După ce au „scanat” multele aplicaţii Nina şi Jakob au ales 16 oameni care au fost chemaţi la primul interviu. Au trecut mai departe 6 studenţi care au fost chemaţi la al doilea interviu. Un interviu care nu a constat doar într-o simplă discuţie, ci a implicat şi participarea celor de la HR deoarece Jakob hotărâse să le dea un test de personalitate. După acest pas, Nina şi Jakob au ales 3 studenţi, 2 danezi şi un străin, care erau la acelaşi nivel din punct de vedere al pregătirii academice şi personale. Deoarece doar 2 locuri erau pe piaţă trebuiau să renunţe la unul din ei. Şi Jakob a ales să spună NU internaţionalului pentru că…aaaa, pentru că nu s-a născut danez!

Vreau să precizez că job-ul nu presupunea cunoştinţe excepţionale din niciun domeniu. Atâta timp cât aveai o cultură economică şi ştiai cum să foloseşti pachetul MS Office ai fi putut fi un candidat ideal. Cu toate acestea au fost necesare 2 interviuri şi test de personalitate pentru a fi refuzat din cauza a ceva pentru care tu nu ai avut nimic de spus şi anume ţara natală. Nu sunt promotoarea ideii că străinii sunt făţiş discriminaţi aici. Până la urmă respectivul student internaţional a fost chemat la interviul final şi a ajuns în top 3. Dacă ceilalţi 2 studenţi danezi care au fost angajaţi nu ar fi aplicat, îmi place să cred că până la urmă el ar fi fost acceptat. Ideea e că în momentul în care s-a pus problema să respingă o persoană din 3 (cu calificări „identice”) pentru o poziţie care nu cerea limba daneză, alegerea a fost evidentă.

În Danemarca se vorbeşte şi se scrie la greu de marea necesitate a ţării de persoane high-skilled. Însă ce fac angajatorii de aici? Îi doare în cot de politicile statului. Internaţionalii după câteva luni de încercări nereuşite îşi iau valiza şi porumbeii şi îşi îndreaptă ochii către state mai deschise (la minte).

Până acum am experimentat, direct sau indirect, că cei care angajează internaţionali sunt tot internaţionali care la un moment dat au fost norocoşi să-şi găsească un locuşor de muncă în Danemarca. În ultimii 2 ani de când sunt aici am trecut prin toate stările e-mailurilor de refuz. Dacă la început eram plină de speranţă că următoarea aplicaţie va reuşi să impresioneze peste câteva luni eram în starea în care se află prietena mea acum şi anume plină de nervi. Astăzi aceste e-mailuri de cele mai multe ori mă lasă neutre. Aplic pentru diferite poziţii pentru că îmi place jobul descris, dar fără să cred că îmi va fi oferită şansa de merge măcar la primul interviu. Dacă trec câteva săptămâni şi nu găsesc e-mailul de refuz în inbox mă simt chiar ofensată pentru că nici măcar nu mă consideră importantă să-mi trimită amărâtul de e-mail standard.

Eu însă nu voi renunţa aşa uşor. Sunt conştientă de problema job-urilor în această perioadă. De asemenea, sunt conştientă de statisticile care colorează viitorul generaţiei mele în gri deoarece atunci când va trece criza o să vină noul suflu şi cei din generaţia mea vor fi în continuare marginalizaţi. Eu însă cred/sper că în toată lumea asta/ Danemarca asta există un job al meu. Aşa că, dragă Word, te invit la o discuţie tête-à-tête să mai povestim despre viaţa mea pentru viitorii cititori de aplicaţii.

Călătorie în timp?

By

Scris pe 2 februarie, 2013

Dacă nu mă despărţeau vreo 2000 de km apăi eram astăzi la aniversarea celor 10 ani de când am încheiat capitolul „Viaţa de şcolar la gimnaziul din satul natal”. Oficial cei 10 ani o să se împlinească la vară. Însă ei sunt sărbătoriţi azi într-un cadru festiv organizat de către colectivul gimnaziului. Este o tradiţie moştenită încă din vremurile Uniunii Sovietice. S-au păstrat rânduielile întocmai. Se începe cu un mesaj de „Bine aţi revenit” din partea clasei a 9-a. Dacă elevii s-au purtat frumos atunci profesorul de muzică îi ajută cu acompanierea. Sunt tradiţionalele melodii legate de primii ani de şcoală, profesori şi colegi. Între piesele muzicale sunt adresate şi mesaje care au menirea să emoţioneze publicul.

Absolvenţii erau de obicei împărţiţi pe clase şi nu pe generaţii. Însă din cauză că foarte mulţi sunt plecaţi din ţară acum se mulţumeşte şi cu împărţirea pe generaţie. Generaţiile invitate sunt cele care au terminat şcoala în urmă cu 5 ani, 10 ani, 15 ani ş.a.m.d. După ce clasa a 9-a îşi termină spectacolul, se roagă ca reprezentantul unei clase/generaţii să treacă în faţă şi să adreseze un mesaj celor prezenţi. De obicei toţi care au datoria de a ţine un discurs încearcă să folosească cele mai pompoase cuvinte pentru că, să fim sinceri, acest moment se simte ca unul de glorie al trecutului. Toţi oratorii evită să zică ceva de rău chiar dacă poate anii lor de şcoală nu au fost neapărat lipsiţi de momente mai puţin plăcute. Este o mască pe care toată lumea o îmbracă înainte de a repăşi pragul şcolii. Unii ar numi acest lucru maturitate. Eu însă cred că este doar o frumoasă mască pentru că amintirile sunt mereu prezente în al nostru căpuleţ.

În fine, ideea de bază este că această reuniune este de fapt o călătorie în trecut. Şi asta pentru că după partea festivă fiecare clasă/generaţie se retrage într-una din sălile de clasă şi discută cu oameni pe care poate nu i-a mai văzut de ani buni. Fiecare face un rezumat al ultimilor ani. Spre final încep amintirile primilor 9 ani de şcoală să se rostogolească. Se râde, poate chiar se plânge. Toate aceste trăiri au loc la o masă plină cu bucate şi beutură. După vreo câteva minute bune începe partea dansantă a serii. Toate generaţiile îşi folosesc cunoştinţele în materie de dans în holul larg al gimnaziului care are multiple funcţii în timpul anului. Şi toată petrecerea ţine până-n zori.

Update:
Am aflat de la părinţii mei că nici măcar un coleg din clasa mea nu s-a prezentat la acest eveniment. Ori sunt toţi plecaţi pe alte tărâmuri, ori nu a fost niciun iniţiator care să-i mobilizeze pe ceilalţi. În orice caz este o dovadă clară că nu am pierdut prea multe prin neprezentare.

În acelaşi timp îi dau dreptate şi tatălui meu care zicea că această tradiţie e un pic răsuflată şi că o reuniune a colegilor într-o frumoasă şi caldă zi de vară pe malul unui lac sună sensibil mai bine. Aşa că nu se ştie niciodată ce va fi la vară :-). Dar până atunci mi-am dat seama că anii trec ca vântul şi că ultimii 10 ani au fost foarte importanţi pentru mine şi am adunat o grămadă de experienţă de viaţă, trăiri şi amintiri care sunt potrivite numai unei anumite vârste. Ce-mi vor aduce următorii 5? Nu ştiu. Am o schiţă a lor însă este făcută cu creionul tocmai pentru a-mi oferi libertatea să folosesc radiera atunci când noi viziuni vor apărea. Deschiderea la nou este un ţel pe care mi l-am pus pentru toată viaţa.

Sursă foto