Archive for the category ‘Diverse’

Cum este oare să fii…

By

…copilul lui Kurt Cobain?

Eu nu am o cultură a muzicii internaţionale. Într-un fel acest lucru poate fi explicat de faptul că am rădăcinile din Moldova. În acelaşi timp, în creştere, eşti influenţat de playlist-ul la care ai acces. În cazul meu (şi a multor altora) era muzica ce se asculta acasă. Vorbesc de părinţi crescuţi în vreme sovietică şi fraţi mai mari care la rândul lor aveau o anumită înclinaţie în ceea ce privea muzica pe care o ascultau. Ideea de bază este că în lumea mea sunt foarte multe trupe care nu au intrat atâta timp cât eram mică.

În vremea când eşti adolescent şi experimentezi stiluri muzicale care vrei să te definească eu nu am avut acces la instrumentele necesare pentru o astfel de activitate. Nu mă plâng, ci spun lucrurilor pe nume. Am ascultat ce s-a putut şi cum s-a putut. Cel mai des am avut posibilitatea să ascult playlist-ul de la diferite posturi de radio, dar muzica cântată acolo este de cele mai multe ori comercială. Sunt cântece care pur şi simplu apar şi dispar fără ca cineva să-şi mai amintească de ele şi fără să-ţi schimbe vreo viziune asupra vieţii.

Concluzia este că îmi ştiu limitele în ceea ce priveşte muzica care a schimbat generaţii. Cu alte cuvinte îmi lipsesc multe informaţii şi cântece din repertoriul Viktorilor Tsoi ai vestului. Aşa că la cei peste 20 de ani ai mei eu descopăr o lume la care nu am avut acces, la început, şi dorinţă, mai târziu, să o explorez.

În toată expediţia mea am ajuns şi la fenomenul Nirvana. Eu auzisem de Kurt Cobain şi înainte. Ştiam că a fost idolul şi reprezentantul generaţiei lui şi că la un moment dat s-a sinucis. Niciodată nu m-a interesat să ştiu mai mult de atât. Dar când eu pornesc un proces de cunoaştere vreau să ştiu în ce mă bag. Aşa că citesc informaţii de tot felul despre ce mă interesează. De la trupă am ajuns la vocalist şi respectiv la viaţa lui. Îmi era interesant să citesc mai multe despre omul care a fost desemnat de mass-media la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 purtătorul de cuvânt al generaţiei lui.

De pe wikipedia am aflat povestea de viaţă a lui Kurt Cobain. Aşa am aflat că a avut o viaţă destul de tulburătoare. În copilărie părinţii lui au divorţat ceea ce a zdruncinat din rădăcini dorinţa lui de a fi parte dintr-o familie tipică. Mai târziu părinţii au ales să-şi refacă viaţa alături de alte persoane. Toate aceste schimbări au trezit în Cobain o serie de acte de rebeliune. Şi în timp asta l-a făcut să fie diferit şi să aibă crezuri şi viziuni ce nu erau neapărat împărtăşite de majoritatea. Probabil din toată experienţa asta s-a născut conceputul Nirvana şi cântecele lor.

Pe plan personal Kurt Cobain a fost căsătorit cu Courtney Love. O relaţie pe care mulţi o vedeau a fi controversată. Din această relaţie s-a născut în 1992 fiica, Frances Bean Cobain.

Kurt Cobain era consumator al drogurilor. Viciu care s-a agravat în ultimii ani de viaţă. Adicţie care, după părerea mea, a jucat un rol important în decizia de a se sinucide în aprilie 1994. Cu câteva zile înainte de această întâmplare Kurt Cobain se afla la o clinică de dezintoxicare şi se juca fericit cu Frances. Aparent asta nu l-a împiedicat să-şi tragă un glonţ în cap câteva zile mai târziu la numai 27 de ani.

Să revin la întrebarea mea iniţială. Cum este oare să fii Frances Cobain? Care este stabilitatea ta interioară ştiind cine a fost tatăl tău? Majoritatea oamenilor sunt nişte creaturi complexe. Ei sunt trecutul pe care-l cară în spate. Şi nu este doar trecutul personal, ci în destule cazuri este şi trecutul părinţilor sau chiar al bunicilor. Copilul se naşte cu ADN-ul său propriu, dar care se schimbă în timp în funcţie de trăirile care-i ies în cale. Stabilitatea lui interioară depinde de familia în care s-a născut, de părinţi, de fraţi sau surori, de prieteni, de cei din mediul în care se află… Sunt atât de multe piese care construiesc puzzle-ul final încât de multe ori oamenii renunţă să mai lucreze la el.

Un gram de depresie există în fiecare din noi. Cât de mult îl încurajăm să iasă la suprafaţă depinde de fiecare. Depresia însă nu trebuie neglijată. Ea trebuie manevrată cu grijă pentru a nu se ajunge la tragic. Cei căzuţi în depresie profundă nu vor accepta niciodată realitatea şi nu o să conştientizeze ajutorul de care au nevoie. Vor vedea leac tot felul de substanţe nerecomandabile. Din păcate aceste substanţe nu le va aduce nimic mai mult decât scurte momente de fericire.

Eu sunt nimeni să condamn actul de sinucidere al lui Kurt Cobain pentru că nu l-am cunoscut să-i înţeleg motivele. Însă cred că un om care a fost afectat foarte mult de divorţul părinţilor ar fi trebuit să fie îndeajuns de responsabil cu al său copil şi să nu-l pună în situaţia în care trebuie să crească fără tată/mamă. Un copil rămas orfan de unul sau amândoi părinţi ca rezultat al unui incident va duce crucea toată viaţa. Dar cred că este sensibil mai complicat atunci când rămâi orfan pentru că al tău părinte a decis singur să încheie conturile cu viaţa.

Aşa că poate fi Cobain liderul şi vocea generaţiei lui (ştiu că nu a fost decizia lui să aibă acest rol), dar pentru mine va rămâne un om care şi-a lipsit copilul de prezenţa lui prin proprie decizie. Atunci când devii părinte trebuie să-ţi asumi responsabilităţi. Dacă nu eşti în stare, atunci trăieşte-ţi viaţa deschis şi liber ştiind că niciun copil nu va fi afectat de pe urma nebuniei tale.

Sursă foto

Cât de toleranţi sunteţi?

By

Mie îmi pare rău că acum câţiva ani buni m-am născut într-o fostă ţară sovietică. Ştiţi de ce? Pentru că am ajuns abia la peste 20 de ani să mă învăţ a fi tolerantă.

Nu regret că m-am născut în Moldova din multe alte motive. Cu sinceritate cred că nu aş fi avut nici pe jumătate personalitatea pe care o am dacă m-aş fi născut în orice altă ţară. Însă îmi pare rău că în societatea din Moldova sau România nu a existat noţiunea de toleranţă. Oamenii ce populează plaiul mioritic nu acceptă pe semenii lor care nu împărtăşesc conceptele turmei. Este aşa de simplu să critici pe cei din jur. Cred că este cel mai uşor lucru pe care un om îl poate face. Noi nu suntem pregătiţi să acceptăm culoarea care o dau oamenii unici sau diferiţi în societatea în care ne ducem zilele.

Îmi amintesc de o discuţie la care am participat indirect când eram micuţă. Dacă reuşesc să-mi amintesc atât de bine imaginea, sigur aveam în jur de 8-10 ani. Cineva povestea cum mergând noaptea prin Chişinău în compania unui cunoscut/potenţial amic a întâlnit un grup de străini care erau de culoare. Potenţialul amic a început să râdă de ei întrebându-i în cel mai sincer mod ce caută ei în capitala Moldovioarei când locul lor este evident mâncând banane printr-o ţară africană. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’90. Eu, copil în formare, vedeam această poveste ca fiind amuzantă şi pe cât se poate de normală. Asta în loc ca cineva să-mi explice că pe tot globul există o multitudine de naţiuni, culturi, religii, orientări sexuale etc. Eu eram un copil care descoperea lumea, o lume care în condiţiile în care eram era destul de limitată. Am avut o perioadă în care creşteam să cred că este rău să fii diferit. Totuşi la un moment dat am trecut printr-o „rebeliune” şi mi-am promis că eu trebuie să cunosc lumea înainte să devin o conservatoare nebună. Cred cu desăvârşire că interacţiunea între oameni diferiţi naşte combinaţii extraordinare.

În final, mă bucur că în anii care au urmat mi-am deschis mintea pentru nou şi pentru interacţiuni de care nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi avea parte. Mă bucur că am păstrat uşiţa minţii deschisă. Mă bucur că mi-am făcut studiile în 3 ţări diferite până acum. Mă bucur că am cunoscut oameni din multe părţi ale lumii. Mă bucur că am ajuns să înţeleg că în a fi perceput ca diferit nu e absolut nimic rău. Aşa că, vă rog, să nu fiţi limitaţi în viaţa voastră! Fiţi deschişi noului şi noilor posibilităţi! Ascundeţi mentalitatea critică şi limitată şi daţi o şansă viitorului! Pur şi simplu, fiţi mai toleranţi!!!

Şi închei cu o replică care tare mi-a plăcut:

„Everybody is the same colour with the lights off” (Cee Lo Green)

Eu aş mai adăuga, şi nu doar cu lumina stinsă :-).

Rich kids

By

Astăzi eram în căutare de filme daneze. Încercam să găsesc unul care să-mi capteze atenţia. Am găsit o listă de filme recomandată de o bloggeriţă daneză. Printre ele se află şi „Rich kids”. După ce am citit titlul mă aşteptam să fie un fel de Gossip Girl. Sunt conştientă că era titlul unui film danez pe care eu l-am pus în context americănesc, dar cu toată globalizarea asta nu se ştie niciodată :-).

…după 90 de minute mi-am reamintit că multe lucruri sunt complet altfel decât cum sunt ele în esenţă. Lucru care se aplică şi la oameni.

Pe perioada liceului eu am trăit indirect într-o societate a copiilor bogaţi. Nu am avut experienţa completă (slavă Domnului), dar ce am văzut şi aflat a fost îndeajuns încât să nu-mi pară rău că nu experimentez activităţile copiilor îndestulaţi financiar. Poate că unele evenimente din film par un pic exagerate, dar per total sunt foarte aproape de adevăr.

Ştiu că mulţi îşi doresc viaţa unui copil bogat. Dar nu cred că cineva se întreabă cum cresc aceştia. Cât de extraordinar este să fii împachetat în bani şi să nu ai parte de atenţia sufletească a părinţilor? Ştiu că asta nu este o problemă de securitate universală, dar este trist că situaţiile prezentate în film sunt o realitate. De fapt filmul se bazează pe cazuri reale.

În liceu am avut un coleg ai cărui părinţi erau separaţi şi încercau să-l atragă de partea unuia sau a celuilalt. Şi reţeta lor era să-i umple buzunarele cu bani de toate culorile. Iniţial îl vedeam ca un copil răsfăţat şi prost. În timp am descoperit că el avea un potenţial intelectual grozav, doar că trecea printr-o perioadă de rebeliune prin care încerca să atragă atenţia cuiva. Cred că în final era atenţia părinţilor de ce ducea el lipsă. Părinţii însă aveau alte priorităţi aparent. Aşa a ajuns el în clasa a 12-a să vină la şcoală direct din cluburi după ce consumase o bună cantitate de alcool amestecat cu droguri. Aşa că tot maldărul lui de bani, croaziere, vacanţe exotice etc. nu-l ajutau moral. Cel mult îi ofereau posibilitatea să se dea în spectacol. Cred că asta mă făcea pe mine să îmi fie milă de el. Da, mie, cea care încerca să ducă o viaţă okay pe străzile din Bucureşti cu o bursă lunară în valoare de 40 de dolari.

„Rich kids” m-a trimis înapoi în timp. E trist şi dureros să creşti numai cu/din sufletul banilor. Eu cred cu sinceritate că banii îţi fac viaţa mai uşoară, dar la fel de bine ei îţi pot pava calea către poarta iadului. Aşa că nu am avut distracţia şi posibilităţile colegului sus-pomenit, dar am trecut prin toate etapele de formare având îndeajunsă atenţie din partea celor dragi. Bineînţeles că viaţa majorităţii copiilor bogaţi este prezentată în acest articol din perspectiva mea proprie şi personală. Sunt sigură că pe undeva ei sunt cei care au milă faţă de cei neîmpliniţi financiar care nu îşi permit să îşi trăiască adolescenţa neliniştiţi şi răsfăţaţi. Încă o dată se adevereşte ceea ce cu toţii ştim şi anume că orice situaţie este diferită prin prisma ochilor care o priveşte.

Ai un somn adânc?

By

Ieri printre multe discuţii ce le-am avut a fost şi cea despre alarmele de deşteptare. Discuţia a dus către normala sonerie de la telefon. Mi-am dat seama că atunci când îmi aleg melodiile care să-mi înceapă dimineaţa acestea sunt interesante :-). De-a lungul timpului am avut un sunet cu nişte păsări nebune, cu Ahmed I kill you şi mai nou o bucăţică de pe coloana sonoră a serialului danez Crima :-). Cu toate acestea sunt doar nişte melodii.

Pentru mine sau Dragobeatul un telefon care oferă posibilitatea să programezi o oră când acesta va intona o melodie este mai mult decât de ajuns pentru a deschide ochişorii şi a te bucura de ziua ce tocmai începe. Aparent însă sunt destui omuleţi care au nevoie de mai mult. Pentru aceştia alţi omuleţi şi-au pus imaginaţia la contribuţie şi au inventat nişte alarme tare drăgălaşe. Am găsit o listă cu 10 tipuri de alarme pentru oamenii ce au un somn adânc şi greu. Toate necesită un efort din parte adormitului pentru ca acestea să-şi închidă „gura”. Din cele găsite în articolul al cărui link îl ataşez mai jos am găsit una pe care probabil eu aş arunca-o pe geam în prima dimineaţă în care şi-ar chinui „plămânii” să mă trezească. Bineînţeles că nu am de unde să ştiu cât de enervantă e cu adevărat, dar din descriere pare de departe cea mai „rea” alarmă. Aceasta este cea căreia-i place să se joace de-a ascunselea, Hide and Go Seek. Dimineaţa eu nu sunt nici pe departe o persoană voioasă şi sclipitoare şi imaginându-mă căutând prin casă în pijamale o alarmă zgomotoasă cred că m-ar face foarte morocănoasă pe toată perioada zilei. Însă este un lucru cu adevărat util pentru cei care ştiu că au o boală a trezitului.

Aşa că dacă vă aflaţi în situaţia în care vă doriţi o alarmă care şi-a luat în serios job-ul de a vă trezi atunci click pe link pentru inspiraţie, Alarme voioase :-).

Adunate din istoria patinajului artistic

By

Săptămâna aceasta are loc campionatul mondial de patinaj artistic (CMPA). Ediţia din acest an se ţine în Canada. Nu am să scriu comentarii legate despre această ediţie, ci nişte informaţii pe care le-am găsit eu interesante din istoria patinajului artistic.

  • Prima ediţie a CMPA a avut loc în anul 1896 în Rusia la St. Petersburg. La această ediţie a existat o singură probă şi anume cea a băieţilor. Jumătate din participanţi erau ruşi. În total au fost 4 băieţi pe gheaţă.
  • Proba feminină este introdusă în anul 1906.
  • Proba perechilor este introdusă în 1910.
  • Ulrich Salchow câştigă medalia de aur în fiecare an între 1901-1911 cu excepţia lui 1906. În total 10 titluri mondiale.
  • Ani la rând Suedia şi Austria au dominat competiţia.
  • România participă pentru prima oară la CMPA în anul 1939 prin Max Bindea.
  • Rusia (Uniunea Sovietică mai exact) începe din anul 1960 să participe la fiecare ediţie după câteva participări aleatorii în trecut. Doar în câţiva ani ei reuşesc să domine proba perechilor pentru câţiva ani buni.
  • Proba de dans a fost introdusă în 1952.
  • Numărul patinatorilor înscrişi în comptetiţie a crescut semnificativ la sfârşitul anilor ’80.
  • Până în 1991 patinatorii din cele 15 republice surori au reprezentat Uniunea Sovietică. În 1992 patinatorii din fosta Uniune Sovietică au reprezentat CIS cu excepţia celor din ţările baltice care şi-au reprezentat propria ţară. Începând cu 1993 fiecare patinator din CIS începe să reprezinte ţara de baştină.
  • Prima oară când România are reprezentant în proba feminină este în 1996.

După aproape 10 ani în care Rusia nu a avut rezultate excepţionale la proba feminină, astăzi vine cu o generaţie extraordinar de talentată. Sunt curioasă dacă va reuşi în următorii ani să-i bată pe nord-americani şi pe asiatici. Ştiu că informaţia a fost mai mult despre Rusia şi România. Dar aceasta mi-a atras atenţia :-).

Libertatea de exprimare

By

Dacă este un lucru care-l apreciez eu la faptul că îmi trăiesc zilele în această eră atunci acela este că îmi permit să scriu pe blog despre chichiţe care îmi plac sau mă deranjează.

Acum câteva luni bune am auzit eu despre proiectul muzical din Moldovioara numit Carla’s Dreams. Toată lumea era în absolut extaz despre mesajele melodiilor. Îmi amintesc foarte bine că am ascultat vreo 2-3 melodii. Mi s-au părut melodii simpatice, dar nu-mi amintesc să-mi fi captat atenţia. Ideea de bază e că după tam-tam-ul apariţiei Carla’s Dreams eu nu am ascultat nicio melodie de la ei chiar dacă apărea în feed-ul meu de pe facebook. Cu alte cuvinte, am avut dreptul la libertatea de a alege ce ascult. Ceea ce este absolut superb.

Astfel am făcut eu abstracţie de existenţa Carla’s Dreams. Am reuşit performanţa până ieri. Ieri feed-ul meu de pe facebook a înnebunit din cauza noii opere a celor din echipa Carla’s Dreams. Aceasta se numeşte P.O.H.U.I. O văzusem zilele trecute la o prietenă, dar aplicând aceeaşi strategie ca cea descrisă mai sus, nu am avut curiozitatea să-i dau play. Însă ieri seară am căutat melodia pentru a o asculta şi a vedea ce a declanşat dezbaterea. Oamenii de pe facebook erau împărţiţi în 2 tabere: cei cu „vai ce extraordinară îi această melodie” şi cei „cum, Doamne, poţi să promovezi astfel de nulităţi?”. Am deschis frumuşel youtube-ul şi dăi cu play-ul. Am ascultat-o şi mi-am format o părere. O melodie care are acorduri catchy, un mesaj din care nu înveţi nimic deosebit şi care foloseşte o „limbă” pe care eu nu aprob.

Staţi, staţi şi nu-mi săriţi în cap. Nu scoateţi din sac argumentele că aceasta este „limba” folosită pe străzile Moldovioarei. Acesta este un aspect care nu o să mă facă să încetez a scrie. Ieri mi-am zis să nu iau nicio poziţie deoarece nu are rost. Am făcut asta păstrând în cap vorba bunicului meu: „în gusturile omului nu te poţi c**a”. Dar după ce am citit o dezbatere pe facebook am simţit instinctiv nevoia să scriu şi eu oleacă despre melodia asta. De fapt, despre reacţia şi comentariile oamenilor care apreciază sau nu această operă muzicală. Ataşez aici comentariul care a dezlănţuit chinuirea tastaturii mele.




Dragul meu/ Draga mea, limbajul din această melodie este departe de a fi un dialect. Este de fapt limba română la care autorii au adăugat cuvinte preluate din limba rusă, la unele adăugând terminaţii caracteristice limbii române. Între Prut şi Nistru limba istorică este româna. Faptul că vreo 50 de ani urmaşii comunismului au încercat să promoveze în Moldovioara limba rusă şi conceptul de neasemănare cu fraţii de peste Prut nu înseamnă că limba întâlnită pe străzile din republică este o normalitate. Limba folosită în melodia P.O.H.U.I. este pur şi simplu o limbă română stâlcită şi chinuită. Aşa că pentru liniştea mea sufletească te rog să nu mai numeşti limba din această melodie ca fiind dialect al limbii române.

Limba cântată de Carla’s Dreams este încă actuală în Moldova pentru că oamenii o acceptă şi o promovează. Cum ar fi ca ei să încerce zilnic să renunţe la rusisme? Ar fi tragic? Nu cred! Şi ştiţi de ce? Pentru că, slavă Domnului, limba română are un vocabular bogat care îţi oferă destule opţiuni pentru orice rusism pe care-l ştii de mic. Toţi cei care promovează melodia o fac pentru că ei se regăsesc în starea descrisă. Niciunul dintre ei nu se gândeşte însă la generaţiile ce vin din urmă şi care acum îşi formează imaginea despre normalitate. Cu cât este mai viral, cu atât gradul de „okay” creşte. Şi apoi eu sper că ei se regăsesc doar pentru că îşi pun căştile şi ascultă nişte muzică şi nu pentru că le este absolut paralel ce se întâmplă în lumea asta. Aş vrea să nu fie ultima parte pentru că asta ar însemna că o dăm naibii de societate şi ale ei probleme. Şi asta pentru că eu/tu/el&ea am/ai/are căşti şi drum pe care am/ai/are de mers.

Eu am plecat din Moldovioara acum 9 ani. Însă nu mi-am pierdut dulcele grai moldovenesc. Îmi place nespus de mult accentul de acasă şi regionalismele. Asta pentru că atunci când vorbesc astfel simt că sunt 100% naturală. Nu trebuie să forţez niciun muşchiuleţ ca să vorbesc. Îmi place şi apreciez orice român care îşi păstrează accentul şi cuvintele specifice zonei din care vine. Şi asta pentru că fiecare regiune cu al ei dialect aduce un gram de culoare întregului. Este absolut fantastic să ai în aceeaşi cameră moldoveni, ardeleni, bănăţeni, olteni, dobrogeni…

P.S. Nu am nimic împotriva limbii ruse, a ruşilor şi a culturii lor. Sunt departe de a fi xenofobă. Asta însă nu înseamnă că sunt okay să-i văd pe ruşii din Moldova simţindu-se bine şi normal fără să încerce să-mi înveţe limba strămoşească. Este pur şi simplu o dovada de respect care trebuie adusă ţării în care te afli. Exemple clare în care etnicii ruşi au învăţat limba popoarelor a căror ţară o populau sunt ţările baltice. Am cam pierdut 20 de ani din proces, însă asta nu înseamnă că nu există nicio soluţie. Vrem respect ca şi popor? Atunci hai să începem prin a promova limba străveche dintre Prut şi Nistru fără depresneac, galeac

Pasiuni

By

Când eram mică aveam pasiuni. Pasiuni care mi-au făcut copilăria mai interesantă. Dintre cele care mi-au rămas în amintire sunt colecţionarea de poze tăiate din diferite publicaţii ale vedetelor de care eram impresionată, ziarul Săptămâna, filme, seriale, campionate de fotbal, muzică, citit, Franţa, patinaj artistic şi gimnastică artistică. Era un amalgam de dorinţe şi activităţi. Cred că pasiunea mea numărul unu era că îmi doream să ştiu şi să înţeleg mai multe. În acelaşi timp când venea vorba despre şcoală aveam o imagine clară a materiilor de suflet şi a celor care trebuie să le învăţ pentru că aşa zice curricula şcolară.

După ce am ajuns la vârsta adolescenţei şi am început studiile într-un oraş nou cu alte posibilităţi şi alte opţiuni de manifestare am renunţat la unele pasiuni pentru că pur şi simplu îmi era imposibil să le mai fac. Una a rămas la fel de vie de când mă cunosc. Una a trecut cu mine prin toate etapele ce le-am trăit până acum. La ea nu am putut să renunţ şi am căutat metode să o ţin aproape. Ea este muzica. Îmi place să o ascult. Pentru mine anumite cântece au ataşată şi o istorie. Sunt melodii care reuşesc să-mi perinde prin faţa ochilor poveşti demult uitate. Cred că muzica are o putere grozavă asupra mea. Ea mă bucură, ea mă linişteşte, ea îmi trezeşte simţăminte pe care credeam că le-am lăsat să dispară.

Îmi place să descopăm melodii. În ultima perioadă am o plăcere grozavă să descopăr melodii care au făcut furori atunci când eu încă nici măcar nu eram plănuită. Şi reuşesc să fac asta într-un mod diferit decât m-aş fi aşteptat. Dimineaţa am început-o cu melodia pe care am ataşat-o mai jos. Aparent este melodia preferată a unui actor căruia i-am vizitat profilul pe IMDB. Aşa că vă las pe acordurile melodiei Don’t give up interpretată de Peter Gabriel & Kate Bush.



Wuthering Heights

By

De curând am citit binecunoscutul roman scris de Emily Bronte „La răscruce de vânturi”. De-a lungul acestei activităţi am avut ocazia să citesc 3 paragrafe care mi-au plăcut foarte mult. Aşa că le scriu mai jos:

„Trădarea şi violenţa sunt suliţe ascuţite la amândouă capetele; rănesc mai tare pe cei care le aruncă decât pe vrăjmaşii lor”;

„Eternitatea în care intră cei duşi de pe lume e viaţă fără margini, iubire fără de sfârşit şi fericire deplină. Cu acest prilej am observat cât egoism zace chiar şi într-o iubire ca a domnului Linton (n.r. soţul), când regretă atât de tare tihna binecuvenită de care se bucura Catherine (n.r. soţia)”;

„Linton se însufleţise de-a binelea enumerând cusururile şi lipsurile lui Hareton şi istorisind fel de fel de lucruri în legătură cu purtarea acestuia; iar fata îi gusta vorbele răutăcioase şi pline de dispreţ fără să-şi dea seama că ele dezvăluie, în primul rând, caracterul urât al povestitorului”;

Per total cred că este un roman interesant care descrie într-un mod realist puterea cu care dragostea poate distruge. Personajele principale se iubesc enorm într-un mod cu totul inedit, aş mai adăuga eu, dar care sfârşesc prin a se distruge reciproc.

Mesaje motivaţionale

By

Cred că ştiţi zecile sau chiar sutele de mesaje motivaţionale care au populat mediul virtual. Unele sunt reuşite, altele sunt banale. Unele au fost mai norocoase şi au primit chiar şi o poză care cumva subliniază mesajul. Eu le văd pe pereţii virtuali ai comunităţilor sociale din care fac parte. Mulţi le distribuie zilnic. Aşa că sunt zile în care mesajele devin virale şi le văd de câteva ori în aceeaşi zi. Ăsta este avantajul/dezavantajul de a avea conturi pe mai multe website-uri de socializare şi câteva sute de prieteni. Aşa s-a întâmplat şi ieri când am dat nas în nas cu poza de mai jos:



În sine mesajul este foarte bun. Ai vise? Atunci fi bun şi luptă pentru ele. Mai ales că nu ştii niciodată cât de aproape este răsplata muncii depuse. Mulţi oameni se conduc după acest slogan. Se uită în spate la toată munca depusă, la efortul depus şi, mai mult, la timpul folosit şi nu renunţă. Cu toate că aceasta poate fi o atitudine de invidiat este în acelaşi timp şi o anomalie care este prezentă în societate. Economia comportamentală o numeşte sunk cost fallacy. Oamenii nu renunţă la proiectele la care lucrează chiar dacă ele au ajuns într-un punct mort. Ei privesc în spate la tot timpul, efortul depus şi eventual şi la banii utilizaţi şi decid să continue indiferent că finalul nu va fi unul de succes. Oamenii refuză să accepte realitatea şi să folosească resursele în alt scop de acum înainte. Cu alte cuvinte, oamenii nu sunt neapărat aşa cum vrea teoria să-i descrie şi anume raţionali.

Aşadar, dragi cetăţeni ai societăţii virtuale, vă rog să citiţi şi să preluaţi mesajele motivaţionale care circulă cu un gram de realitate. Ceea ce se aplică pentru o situaţie nu este însă o regulă.

Sursă photo

Ohh, again? (2)

By

Nu ştiu cum s-a nimerit, dar astăzi m-am aflat indirect într-o situaţie care se leagă direct de ce am scris ieri şi anume piaţa muncii din Danemarca. M-am întâlnit cu o prietenă la facultate. Amândouă suntem pe ultima sută de metri în ceea ce priveşte statutul de student şi încercăm ca şi puii de rândunică să ne lansăm în zbor. Deoarece ultimele 2 luni au fost cele dedicate programelor graduate din cadrul companiilor, îi puteai auzi pe majoritatea studenţilor că se află în plin proces de scriere al aplicaţiilor. Unii au fost mai norocoşi, alţii mai puţin. Campusul e locul în care auzi tot felul de poveşti. Eu le consider a fi bune tocmai pentru că îmi înfăţişează o imagine clară a realităţii în care mă aflu.

Aşadar, prietena mea a aplicat la un graduate programme din cadrul unei companii. Spre surprinderea ei a trecut la pasul următor şi anume primul interviu ce avea să aibă loc la telefon. Aflase între timp că pentru cele aproximativ 4 poziţii fuseseră peste 700 de aplicaţii. Se simţise norocoasă pentru şansa oferită şi s-a pregătit de zor pentru interviu. Ştiţi şi voi probabil cum funcţionează un interviu în zilele noastre. În orice caz despre acest aspect o să scriu eu în alt articol.

A venit şi timpul pentru al său interviu. A fost sunată de către managerul programului şi au avut un dialog de aproximativ 45 de minute. La sfâşitul celor 45 de minute prietena mea era neîncrezătoare în acceptarea ei în următoarea etapă pentru că experienţa în sine i s-a părut de nota 8 spre 9. Şi nu pentru că ea nu este o persoană foarte bună la interviuri, ci pentru că întrebările managerului au fost şi mai stupide decât cele care circulă pe internet.

Peste câteva zile a primit e-mailul pe care-l aştepta şi anume că ea nu a trecut în etapa următoare. Spre mirarea ei putea însă să ceară un feedback de la manager. Astăzi dimineaţă a sunat-o şi i-a dat explicaţia. Când mi-a spus îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp. De ceva vreme nu am auzit o explicaţie mai dubioasă ca aceasta. Prietena mea are un profil academic foarte frumos. Are o medie excepţional de bună şi un potenţial grozav de a înţelege atât modele teoretice complicate, cât şi fenomene economice reale. De asemenea, are o curiozitate ieşită din comun pentru business cu toate că studiile noastre sunt focusate pe partea teoretică a economiei şi econometriei.

Să revin la mesajul managerului. Acesta i-a spus că are un profil interesant, dar nu este orientat spre business. Şi cu toate că programul de master pe care ea îl urmează este unul de care se ştie a fi destul de greu, el crede că tocmai din acest motiv ea nu va primi o satisfacţie personală lucrând cu ei şi nefolosindu-şi cunoştinţele avansate de economie şi econometrie. La final a ţinut să precizeze că în timpul interviului el a avut impresia că răspunsurile ei au fost un pic rigide şi că nu a simţit că ea a fost 100% naturală. Eu tare aş mai fi vrut ca cineva să aibă îndrăzneala, să nu se gândească la consecinţe şi diplomaţie, şi să-i răspundă că la aşa întrebări aşa răspunsuri.

În acest fel am realizat că trăiesc într-o lume în care totul este business, iar cei care se orientează spre programe complicate ce implică cunoaşterea multor materii ştiute a fi accesibile doar unui anumit procent din populaţie riscă să rămână şomeri. Iar cireaşa de pe tort a fost că un cunoscut de-al meu care şi-a început programul de master în economie la KU în 2011 acum îşi scrie aplicaţia de transfer la un program de master în business la CBS (Şcoala de Business din Copenhaga). Vreţi să ştiţi motivul? Pentru că are probleme mari cu macroeconomia şi econometria. După cum am pomenit în alte articole ca masterand în cadrul Departamentului de Economie de la KU eşti liber să-ţi alegi materiile în funcţie de profilul pe care vrei să-l urmezi. Dacă eşti student internaţional 3 din cele 12 materii care trebuie să le parcurgi îţi sunt impuse. Acestea sunt Microeconomie C, Macroeconomie C şi Econometrie C. Materii pe care studenţii care au urmat programul de licenţă la KU le fac în anul 3 de licenţă. Cu alte cuvinte, cele 3 sunt un pic mai avansate, dar accesibile dacă eşti potrivit pentru acest program de master. Cunoştinţa mea care se transferă la CBS a încercat fără succes să ia examenul de Macro C de 5 ori în condiţiile în care limita este de 4. El a primit o scutire din partea departamentului pentru a 5-a încercare şi tot s-a ales praful. În consecinţă se mută la CBS. Şi sunt absolut sigură că în momentul în care va aplica pentru poziţii în cadrul companiilor va fi considerat compatibil pentru că, probabil intuiţi, va avea un profil orientat spre business! Trăiască realitatea neîndulcită cu miere!

P.S. Vreau să precizez că eu apreciez oamenii care studiază business. Am o părere excepţional de bună pentru cei care îşi fac studiile la CBS. Consider că universitatea are programe de studiu foarte interesante şi cu un grad de dificultate mare.

Prin acest articol îmi arăt nemulţumirea pentru angajatorii care nu-şi folosesc toţi neuronii atunci când evaluează o aplicaţie pe care o desconsideră doar pe motiv că în numele cursurilor nu apare termenul de business. Din umilele mele cunoştinţe în domeniu ştiu că şi conceptul de business s-a născut folosindu-le pe cele din economie.