Archive for the category ‘Diverse’

My musings over Piersic’s unique show

By

I was recently to a Florin Piersic show. For those who do not know who he is, I will simply say Florin Piersic is a famous Romanian actor and TV-personality. He is also known as a colourful raconteur that can talk for hours without getting his audience bored.

The show lasted for about 2 hours, and I was impressed by his talent to share stories and simultaneously evoke a palette of emotions. I laughed and cried, and I was happy to have had the chance to see him in a live performance.

This was not your typical show, but rather a collection of vibrant life stories told in a unique style. The charming Piersic has the talent to transform the world around him in a tale, and that is why he was and remains a remarkable personality!

After 2 hours I felt energised and inspired. I also understood instantly that I will have to put aside some time and digest all that he shared, because there was far more substance to that than an instant emotion.

A week went by and after playing with the information, these are my key takeaways:

  1. Life is like a theatre stage! There is an initial set-up and then it runs based on the director’s instructions. In this image you are the director.
  2. We, people, need other people to survive! We need others to share ideas, to spar, to argue, to get new perspectives… We need to feed both our brain and soul. We are enriching our lives every time we meet someone who is able to challenge us and influence us to see and go beyond our status quo.
  3. We need good friends to travel through life! They are those people one will share both the glorious and joyful days as well as the sad and tumultuous moments. With them one will be comfortable to share laughs and tears because one knows these friends genuinely care about ones wellbeing.
  4. We need a clear map to our happy place! Life is sometimes too serious and stressful. Therefore, we need to know which road is the easiest and fastest to our happy place.
  5. We need a guiding star! Of course, it is not a static star, but rather one that is adjusting throughout our life, given our maturity level at any point in time.
  6. We need someone to look up to! Even the most successful people need a role model to admire and aspire to become.

In an interconnected world, we cannot stand alone. We need to be among people, and continuously find sources of inspiration. Interacting with others puts us in a vulnerable position, but it also provides us with the needed resources to enhance our existence.

When I think of myself at almost 82 years old (Piersic’s age) I would love to look back and be happy and proud of the people I met, the places I visited, the steps I took, the choices I made and the legacy I left to the world.

 

How understanding diversity can subdue conflicts

By

I come from a small village in Moldova. Growing up during the 1990s exposed me to a society that was forced to embrace a new way of living. Moldova was going through a transition period that sadly enough was being done without a strategy or a good leader. Consequently, many kids such as me felt indirectly encouraged to flee the country and look for a better life.

At the age of 15 I moved to Bucharest by myself. There are many reasons why I made this move, but one of them is that I wanted a new environment where I could escape the need to have a predetermined behaviour. As you might have guessed, a little village community is very judgemental, but efficient in imposing a conformity bias among its members.

Bucharest exposed me to new people, new dynamics and new opportunities. Even though I was still pretty much running through a certain embedded framework, I was absorbing the new as a sponge – clearly not knowing what I would do with it later in life.

Fast-forward 7 years and I was finding myself moving to Copenhagen. I didn’t know what to expect from this experience, but I think that in many ways this is the place where I polished who I am (with no doubt this is still work in progress). I met many great people who challenged me to go beyond my understandings of the world, to explore new perspectives and behaviours, and to be open to see and hear other people. Furthermore, they encouraged me to think of diversity in the large sense, and after some research and thinking, I realised that we need more of it if we want a society that lives in harmony.

The central tenets of my new-found “philosophy” can be summarized as follows:

  1. We have too many conflicts in this world mainly because we refuse to actively listen to one another before we bring to the surface our “I-know-better” attitude.
  2. We need to put ourselves more often in other people’s shoes.
  3. If we are listening to the others it doesn’t imply we are agreeing or accepting their message. However, we do open our minds to alternative reasoning.
  4. We need all the facets of human diversity to be accepted and supported. People need the freedom to be themselves as long as they do not invade other persons’ freedom.
  5. People have to learn they are governed by biases.

Each of us has a story to tell which is modelled based on our background and which implicitly imposes a certain view on life/world/good/bad/etc. This is simply the reality we are in. However, when we consider that our understanding of the world is above anyone else’s, this is an active choice we make. I do not think that we need to model our mind to fit others; however I do believe that we need to model our willingness to listen to one another, at least once!

Picture source
 

Toate vârstele

By

Se spune că fiecare vârstă are farmecul ei. Mi se pare deosebit că la fiecare vârstă avem altceva a spune. Asta nu înseamnă că ne schimbăm 100 de procente, ci doar că privim cu alţi ochi lumea din jur.

Când eram mici voiam să fim mari. Atât de mari încât să fim independenţi. Ca şi copii atât de mult ne dorim maturitatea încât sărim cu paşi grăbiţi peste aventura copilăriei. Ne credem specialişti în toate şi ne punem întrebarea ce am putea afla mai mult decât atât? Însă la fiecare pas adăugăm o nouă experienţă şi perspectivă existenţei noastre.

Îmi amintesc de mine acum 15-20 ani. Eram o copilă foarte ambiţioasă. Aveam ţeluri mari. Bineînţeles că am trecut prin destule stări sufleteşti şi am încercat multe posibile cariere de viitor. Pomenesc aici de cele standard: doctor, învăţător, educator sau vânzător. Ştiţi unde mi-ar fi plăcut mie să fiu vânzătoare? Mă vedeam într-o librărie mare înconjurată de sute de cărţi. Cărţile mi se păreau tare misterioase. Fiecare carte avea de oferit ceva special. Întotdeauna când citeam o carte simţeam cum se creează o relaţie deosebită între mine şi personaje. Eram implicată în poveste 100%.

Tot ce ştiu este că voiam să fiu mare. Mai voiam să am un job care să mă pasioneze şi care să-mi permită luxul de a vizita lumea. Se tot vorbeşte de vârsta nebună în care încerci multe şi mărunte şi anume cea dintre 14-18 ani. Eu în acest interval eram sensibil mai matură decât cei din jurul meu. Aveam multe obligaţii şi munceam mult ca să nu îi decepţionez pe cei care îşi puseseră încrederea în mine. Orice pas pe care îl făceam îl gândeam înainte, pe principiul de 7 ori măsoară şi o dată taie.

Nu regret că nu am fost mai infantilă atunci, dar regret că atitudinea mea matură (în mare este rezultatul trecutului meu) mi-a limitat indirect experienţele de viaţă. Bineînţeles că nu ştiu cum aş fi evoluat dacă aş fi avut un comportament mai zvăpăiat, dar asta nu înseamnă că nu mi-ar fi plăcut să cunosc şi acea realitate. Deoarece maşina timpului încă nu este un element real, cred că este cazul să trec mai departe.

Acum am ajuns unde îmi doream când eram mică – sunt mare! Sunt adult cu acte în regulă, independentă financiar, cu un job care îmi oferă posibilitatea să călătoresc atât în interes de serviciu, cât şi în vacanţe.  Sunt un contribuabil serios al societăţii şi, mai presus de toate, îmi trăiesc viaţa în cel mai bun mod pe care-l ştiu.

Dar aşa mare cum sunt, eu vreau în timpul meu liber să fiu infantilă. Vreau să explorez lumea şi să mă descopăr. Vreau să trăiesc viaţa aşa cum o simt fără a lua în calcul definiţia societăţii pentru maturitate. Noi, oamenii, suntem aşa de mult ancoraţi în regulile prestabilite ale societăţii încât foarte uşor uităm să trăim cu adevărat. Suntem prea concentraţi să îi mulţumim pe cei din jur cu aşteptările lor cu tot, şi uităm că în esenţă avem o viaţă şi ar trebui să o trăim fericiţi cu adevărat.

Fiecare vârstă are farmecul ei, dar parcă etapele vieţii ar fi mai grozave dacă societatea şi-ar vedea de treaba ei şi tu ai învăţa să nu-i acorzi atenţie. Acum eu cred că trec prin procesul în care învăţ să-mi văd de viaţa mea şi să o trăiesc aşa cum îmi doresc eu şi nu cum alţii aşteaptă. Wish me luck!

Sursa foto

 

It’s all about us

By

We are all unique! This is something I truly believe in because it is the only logical reason that can explain the entire range of conflicts and dynamics in this world.

Our uniqueness comes from our experiences. Some of them are our own choice, others happen due to circumstances that we have no power over (or so we think). Regardless of how we ended up experiencing something, we had the chance of learning a lesson that will prove later to be valuable or not.

But talking about choices, what is a choice and how we make it? I think that the majority of our choices are made consciously after fully using our rationality, but still a great part of them do not run through the same process. We simply act based on feelings which seldom can be explained by reason. So, is that really a choice or just nature? I recently learned that it is the latter, and it is close to impossible to change anything by using rationality. Some events just need to happen in your life, and you need to find and learn the lesson – a task that is ridiculously difficult, at least in the beginning.

This leads me to the next questions:

  1. Can we maneuver safely through these emotion-propelled feelings?
  2. And can we ensure that our feelings-based actions will not raise any regrets later?

I would say no to both of them because we need to live on the edge from time to time to understand ourselves entirely. We have many facades that we are not aware of, and it is critical to bring them up to the surface and learn who we truly are even if we might not like what we are learning. However, this is key to our growth and development, and the only way not to be caught by surprise in some situations.

Breathing means that you are forced to experience the world around you, consciously or not! So better embrace it and learn as much as you can while remembering not to lose yourself in the process.

“Experience is a brutal teacher, but you learn. My God, do you learn.”
― C.S. Lewis

Photo source

 

Victoria cui?

By

9 mai 2015

Mă minunez că după 70 de ani noi în continuare celebrăm victoria unui regim totalitar asupra altuia. Moscova s-a pregătit riguros pentru a arăta încă o dată lumii întregi cât de mult ţine la trecut şi la aşa-zisul Marele Război pentru Apărarea Patriei. Majoritatea statelor lumii au fost invitate să participe la cea care s-a vrut a fi cea mai mare paradă din istoria Rusiei. Din fericire pentru omenire doar 30 de lideri din întreaga lume au dat curs invitaţiei domnului Putin, aceştia reprezentând în special statele CSI, Asia şi câteva ţări africane.

Mă întristează să văd că un popor încă mai crede că o astfel de celebrare este necesară în secolul 21. Nouă mai pentru mine este cel mult poate o zi în care oamenii ar trebui să se întorcă în trecut şi să înveţe o lecţie. Nouă mai este ziua în care ar trebui să comemorăm victimele nevinovate care au murit sau au rămas afectate pe viaţă luptând să hrănească grandomania unor lideri de ţară.

Din păcate în 2015 încă asistăm la realitatea în care nazismul este condamnat, dar comunismul este invitat la masa învingătorilor morali în ciuda abuzurilor staliniste. Cu toate acestea, nemţii par să îşi fi învăţat lecţia istorică prin acceptarea responsabilităţii acţiunilor teribile ale lui Hitler, dar ruşii dezamăgesc prin a le saluta pe cele ale liderilor din perioada sovietică.

Când vom învăţa să nu ne uităm istoria atunci avem cu adevărat şanse să ne îndreptăm către o societate bazată pe pace, înţelegere şi susţinere reciprocă independent de identitatea naţională. O victorie asupra unui popor, anexarea lui şi impunerea de valori nu este o politică de succes de lungă durată. Cel mai bun şi clar exemplu pe care-l avem este Uniunea Sovietică. De aceea, Rusia trebuie să accepte că atitudinea de care dă dovadă acum nu este sănătoasă şi că dacă va continua acelaşi joc tinde să rămână singură pe terenul de joacă.

Nouă mai este una din zilele în care ar trebui să ne amintim trecutul pentru a nu-l repeta.

Sursă foto: gandul.info

Eurovision – ediţia 2014 – finală

By

Încă suntem în febra concursului. Unii mai mult decât alţii, dar media fierbe cu păreri şi interpretări ale rezultatului de aseară. 85% din feed-ul de pe facebook-ul meu este plin de comentarii/poze/ştiri despre Eurovision. Bineînţeles că subiectul numărul 1 este cine a câştigat şi ce s-a întâmplat aseară. Austria a intrat pe scena din Copenhaga cu Conchita Wurst şi melodia „Rise Like A Phoenix” şi a luat trofeul acasă.

Oamenii sunt împărţiţi aşa cum şi era de aşteptat. Între cei care susţin şi încurajează toleranţa şi cei care sunt decepţionaţi de nivelul la care a ajuns acest concurs. Eu sunt de părere că acest Eurovision a fost câştigat de o voce foarte bună şi o melodie bună. În definitiv, elementele care ar trebui să conteze maxim atunci când se acordă punctajul.

Austria nu a fost favorita mea, dar asta nu mă împiedică să dau cezarului ce e al cezarului. Conchita nu a fost preferata mea din cauza gusturilor mele muzicale şi nu pentru look-ul ce-l are. Să judeci o persoană doar pentru aparenţe este greşit. Gândiţi-vă prin câte a trecut persoana asta şi cât curaj poate avea să iasă pe stradă în lumea asta plină de preconcepţii. Într-adevăr, nu pot să nu mă întreb de ce alege să scape de părul de prin alte locaţii, dar nu şi de cel de pe faţă…dar asta este doar o curiozitate. Adiţional, nu am nicio problemă cu transexualii, dar parcă îi agreez mai mult pe cei care chiar s-au decis ce vor să fie (fete sau băieţi) şi arată corespunzător. Poate Conchita încă nu este 100% sigură… Aşa cum eu am pe deplin dreptul să aleg să fiu ce vreau şi să arăt cum vreau, aşa cred că şi ea are. Şi asta fără să vină încuieţii la minte şi să îi judece calităţile muzicale pentru că are o barbă (foarte bine îngrijită şi stylish de altfel).

Şi aşa cum un prieten de pe facebook scotea în evidenţă, Freddie Mercury a fost şi este iubit de milioane pentru talentul său independent de ieşirile lui mai puţin bisericeşti. Aşa că, vă încurajez să vă lăsaţi prejudecăţile şi să apreciaţi persoana care a câştigat concursul pentru aptitudinile sale.

58% promovabilitate la bacalaureat – dramă sau progres?

By

Nu-mi permit să ignor un subiect atât de delicat ca cel al examenului de bacalaureat din Republica Moldova. Cred că fac acest lucru după ce am aflat că anul acesta au fost implicate camere de luat vederi şi că în sfârşit s-a văzut o oarecare realitate a sistemului de învăţământ şi a cunoştinţelor reale pe care le posedă elevii.

Sinceră să fiu, mă aşteptam ca numărul celor care au eşuat să fie mai mare, dar încă sunt multe de rezolvat înainte ca numărul să reflecte cu adevărat realitatea. Când am citit iniţial despre aşa-zisa situaţie „tristă” am simţit că, în sfârşit, Moldovioara evoluează şi primul pas către schimbarea necesară a fost făcut prin investigarea pieţii (în cazul nostru sistemul de învăţământ). Cu toate acestea, mi-am zis că nu am timp să discut pe blog despre „săracii” elevi. Asta până azi, când în rutina mea zilnică de a-mi clăti ochii pe site-urile de socializare am văzut următoarea imagine:

blog


Iniţial nu mi-am dat seama de ce Ministrul Educaţiei din Republica Moldova a devenit peste noapte atât de populară şi mai ales chestionarul cu referire la părerea ce o au „muritorii” în legătură cu funcţia pe care o deţine. Bineînţeles că s-au conectat neuronii şi, tam-tam, răspunsul este că din cauza nesimţeniei ei de a introduce camere de luat vederi atâţia copchii buni nu au reuşit să promoveze examenul de absolvire a liceului. Ce nu înţelege toată societatea este că nu toţi copchiii buni sunt pregătiţi să fie onoraţi cu o diplomă. Asta nu înseamnă că ei nu sunt de treabă, maturi şi cu potenţial în cu totul alte direcţii decât materiile evaluate în cadrul examenului de bacalaureat. Cu alte cuvinte, ei pot fi excelenţi mecanici, bucătari, croitori sau orice altă meserie care nu necesită o diplomă de bacalaureat.

După cum vedeţi din poză majoritatea oamenilor ar prefera ca doamna Sandu să fie înlocuită sau după cum este formulată întrebarea să fie concediată. Întrebarea mea pentru toţi cei care au răspuns DA este cum explică ei că cei peste 40 la sută din elevi care nu au promovat examenul sunt rezultatul vreunei greşeli a actualului Ministru al Educaţiei? Să nu fie oare de vină corupţia prezentă de ani de zile în învăţământ şi incompetenţa unor profesori? Părerea mea este că nici profesorii care „încurajează” copiii prin acordarea notelor mari pentru orice alt motiv decât merit nu ajută prea mult. Aşa că, dragi părinţi, nu vă mai plângeţi că necunoaşterea odraslelor voastre este vina unui ministru care abia şi-a început activitea. Vina vine de la rădăcini şi de la procesul de studiu prin care au trecut copiii până au ajuns la examen. În acelaşi timp, odraslele s-au obişnuit să nu înveţe prea mult pentru că mami sau tati o să aibă grijă să vorbească cu cine trebu’ pentru ca băieţelul sau fetiţa să primească note bune la final. Ce-ar fi să îi încurajaţi să înveţe şi să nu daţi vina pe primul ministru care arată cu degetul că sistemul de învăţământ din Moldova nu o duce prea bine?

Continui cu declaraţia doamnei ministru: „Diferența de rezultate obținute se datorează și copiatului din anii trecuți. Aceste rezultate dezvăluie problemele grave din sistem: calitatea profesorilor, curriculum, dacă avem peste tot profesori la toate disciplinele. Acestea ne vor ajuta să cunoaștem situația reală și să elaborăm politici menite să rezolve aceste probleme”.

Eu o să aştept noile politici şi sper cu adevărat să fie bune încât să promoveze doar acei elevi care merită cu adevărat. La cât mai mulţi ani cu examene care să includă nu doar camere de filmat, ci şi sisteme de bruiaj pentru telefoane mobile. Astfel încât cei care se ştiu cu musca pe căciulă să nu mai fie nici măcar încurajaţi să participe la examen.

Sursă foto: www.odnoklassniki.ru

Merită politicienii trai pe vătrai?

By

Astăzi a fost prima dată când am numit societatea românească una bolnavă. Lipsa de interes în a construi bine în jurul tău apropiat a extrapolat către cu totul alte părţi ale societăţii. Eu nu sunt omul care să iubească politica. Nu o iubesc nici la nivel local şi nici la cel global. Peste tot sunt politicieni de excepţie, dar sunt prea puţini ca să reuşească să acopere uscăciunile prezente în politică. Astfel că încerc să-mi limitez interesul la clasa politică şi să mă focusez pe părţile unde aş putea să ajut sau să fac o diferenţă.

Discutam cu un prieten despre numărul de parlamentari din România. Îmi spusese că citise acum ceva timp despre problema ce a existat după ultimele alegeri şi anume cea de a găsi loc fizic pentru biroul de parlamentar tuturor celor aleşi. Adică a rămas Casa Poporului, a doua construcţie ca mărime din lume, prea mică pentru numărul de aleşi? Oare asta nu ne spune absolut nimic despre utilizarea banilor publici? Ştiaţi că fiecare parlamentar are un buget propriu pentru al său birou? Mai ştiaţi că toţi parlamentarii noştri importanţi au cel puţin 2 lachei plătiţi din banii publici?

Destui din cei 588 de parlamentari nici nu au ce căuta acolo. Unii dintre ei sunt absolut nepregătiţi pentru a ajuta în vreo măsură vreun domeniu de activitate al ţării. Şi aici mi-am dat seama că oamenii de rând sunt cei care i-au trimis pe aceştia în parlament. Dar cum pot să fiu supărată pe oamenii care au avut 2-3 opţiuni şi toate acestea erau la fel de dezastruoase? Cu toate acestea este trist că societatea românească este prea obosită să lupte împotriva a tot felul de nedreptăţi. În acelaşi timp mentalitatea de tip „capra vecinului” pare să înflorească. Câteodată mi-e trist să mă gândesc la potenţialul României şi la faptul că acest potenţial în loc să fie dezvoltat este, de fapt, micşorat de oamenii care populează tărâmul mioritic.

Ce ar trebui să se schimbe oare pentru ca oamenii să-şi schimbe atitudinea? La un moment dat oamenii trebuie să înţeleagă că gândindu-se doar la ziua de azi şi doar la nivel personal nu o să ajute cu absolut nimic viitorul ţării. Da, ştiu răspunsul general „Dar cu ce mă ajută pe mine să mă gândesc la viitorul ţării când eu duc lupte crâncene să-mi asigur pâinea pe masă?”. În capul meu tipul acesta de răspuns este egal cu „Dar ce mă interesează cum o să o ducă copii mei. Să fie ei sănătoşi. Eu mi-am trăit traiul şi mi-am mâncat mălaiul”. Însă ştiu că niciun părinte responsabil nu s-ar gândi doar la a sa pipotă. Aşa că poate ar fi cazul să ne trezim din cotidian şi să ne implicăm în a construi ceva mai bun. Cred că ar trebui să luăm şi o atitudine în faţa politicienilor a căror salarii sunt plătite din contribuţiile noastre. Ei nu merită trai pe vătrai dacă nu crează valoare pentru societate (inclusiv pentru noi, muritorii de rând).

Rasism

By

Astăzi am avut parte de o palmă peste faţă. Bineînţeles că nu una reală, dar a fost la fel de dureroasă. Eu ştiam că societatea românească este departe de a fi tolerantă şi deschisă noului, dar când cunoşti personal o persoană afectată de comportamentul celor ce populează plaiul mioritic parcă totul capătă o nuanţă mai gravă.

Noi trăim într-un veac al globalizării. Noi trăim în secolul în care migraţia este o normalitate pentru majoritatea. Noi trăim în anii în care culoarea pielii, religia şi ţara din care venim ar trebui să fie irelevantă. Noi trăim în mileniul în care planeta noastră ar trebui să fie populată de către oameni deschişi şi interesaţi de ce se află peste deal.

Dacă am o problemă cu cineva este cu acea persoană care generalizează. Cu alte cuvinte, mă supără atunci când oamenii au ceva împotriva unui întreg popor sau rasă doar pentru că (poate) au avut vreun incident cândva, cumva cu un reprezentant al lor. Asta sună a fi din aceeaşi categorie ca şi cea că nu iubeşti câinii pentru că la un moment dat unul te-a muşcat.

Astăzi am aflat că un prieten, care printre altele s-a născut cu o culoare a pielii diferită decât a românilor, a fost bătut de câteva ori în Românica noastră dragă doar pentru faptul că era de culoare. Vorbesc aici de un om care vorbeşte o română mai bună decât mulţi care au văzut prima dată lumina zilei în România. Un om care este liniştit şi cu o dorinţa enormă să muncească. Un om care a fost îndeajuns de curajos să plece peste „mări şi ţări” pentru a explora ce există şi în alte capete de lume. Şi ce au făcut românii noştri? I-au aruncat replici de genul: „Eu nu m-am bătut niciodată cu un negru. Aşa că eu am să încep să te bat acum.” Asta sună a incultură, prostie şi dobitocie maximă. Credeţi-mă, eu nu sunt nici pe departe omul care crede că toţi oamenii merită să fie trataţi cu respect. Însă sunt omul care crede că toţi oamenii merită să fie întâlniţi cu pâine şi sare şi batjocoriţi mai târziu numai dacă merită ca rezultat al acţiunilor lor.

Am mai scris despre toleranţă. Parcă mai acceptam faptul că românii sunt intoleranţi atâta timp cât cei vizaţi nu erau afectaţi prea mult. Dar să ajungi la spital din cauză că nişte idioţi au decis să te bată de fun pentru că eşti negru mi se pare cea mai mare lipsă de respect pe care poţi să o acorzi unui om. Ne batem cu pumnul în piept că suntem popor creştin şi că până şi un fir de iarbă are suflet, dar ne comportăm ca nişte animale în relaţia cu oameni diferiţi de noi. La urma urmei ne avem rădăcinile în regnul mamiferelor. Poate ar trebui să accept că mulţi au evoluat doar fizic. Mă scuzaţi, am ajuns să jignesc săracele animale.

Limbi străine

By

Eu am avut întotdeauna o pasiune pentru limba franceză. Pentru mine această limbă este melodioasă şi cumva mă unge pe corason atunci când o aud. Din păcate (din cauza neprofesionalismului profesoarei pe care am avut-o în liceu şi din lenea de teenager ce s-a aşezat comodă acum câţiva ani) am ajuns să nu fiu în stare să schimb două replici într-o limbă pe care acum 10 ani o stăpâneam într-o măsură. Cu toate acestea ador să o ascult. Este una din puţinele limbi străine care îmi plac cu adevărat şi care vreau să cred că la un moment dat o să o „reînvăţ”. Sunt poate naivă, dar îmi place să cred că oportunităţile ce ni le creăm sunt cele care ne ghidează viaţa şi, în consecinţă, la un moment dat pasiunea mea pentru Franţa şi limba franceză va reînvia.

Cu toată dorinţa mea acerbă de a deveni o poligloată (din vremea copilăriei) am ajuns să stăpânesc doar 2. Cea pe care am învăţat-o de la mama şi limba engleză. Celelalte 2 limbi pe care le-aş fi putut adăuga la portfoliu au fost franceza şi rusa. Măcar când vine vorba de rusă problema este de nepracticare şi nu de ceaţă totală. Limba franceză însă am uitat-o complet de-a lungul anilor. Cel puţin aşa mi se pare mie până mai privesc un film francez şi văd că mai pricep 2-3 cuvinte.

Şi pentru că „soarta” m-a adus pe tărâmul danez m-am apucat strategic să învăţ şi capodopera asta de limbă. Toate sunt bune şi frumoase cu daneza până ce trebuie să o vorbesc. Pronunţarea mă omoară încet, dar sigur. Toţi îmi spun că în timp acest lucru se va rezolva. Abia aştept să o văd şi pe asta. Măcar acum mă simt îndeajuns de confortabil să o folosesc la un magazin, restaurant sau la recepţie la stomatolog. Eu zic că lucrurile mari se fac cu paşi mici. Poate în viitor mă voi simţi îndeajuns de pregătită încât să scriu şi câteva rânduri pe bloguleţ, care cu această ocazie va mai avea o categorie de articole :-).

În orice caz, în acest moment încă nu am ajuns la nivelul de „poligloată” pe care-l visam demult, dar mă bucur că oportunităţile sunt peste drum şi că dorinţa încă nu este îngropată undeva în adâncuri. Atâta timp cât voi simţi că vreau să învăţ, atâta timp voi simţi că trăiesc cu adevărat.

Noapte bună!