Archive for the category ‘Diverse’

Toate vârstele

By

Se spune că fiecare vârstă are farmecul ei. Mi se pare deosebit că la fiecare vârstă avem altceva a spune. Asta nu înseamnă că ne schimbăm 100 de procente, ci doar că privim cu alţi ochi lumea din jur.

Când eram mici voiam să fim mari. Atât de mari încât să fim independenţi. Ca şi copii atât de mult ne dorim maturitatea încât sărim cu paşi grăbiţi peste aventura copilăriei. Ne credem specialişti în toate şi ne punem întrebarea ce am putea afla mai mult decât atât? Însă la fiecare pas adăugăm o nouă experienţă şi perspectivă existenţei noastre.

Îmi amintesc de mine acum 15-20 ani. Eram o copilă foarte ambiţioasă. Aveam ţeluri mari. Bineînţeles că am trecut prin destule stări sufleteşti şi am încercat multe posibile cariere de viitor. Pomenesc aici de cele standard: doctor, învăţător, educator sau vânzător. Ştiţi unde mi-ar fi plăcut mie să fiu vânzătoare? Mă vedeam într-o librărie mare înconjurată de sute de cărţi. Cărţile mi se păreau tare misterioase. Fiecare carte avea de oferit ceva special. Întotdeauna când citeam o carte simţeam cum se creează o relaţie deosebită între mine şi personaje. Eram implicată în poveste 100%.

Tot ce ştiu este că voiam să fiu mare. Mai voiam să am un job care să mă pasioneze şi care să-mi permită luxul de a vizita lumea. Se tot vorbeşte de vârsta nebună în care încerci multe şi mărunte şi anume cea dintre 14-18 ani. Eu în acest interval eram sensibil mai matură decât cei din jurul meu. Aveam multe obligaţii şi munceam mult ca să nu îi decepţionez pe cei care îşi puseseră încrederea în mine. Orice pas pe care îl făceam îl gândeam înainte, pe principiul de 7 ori măsoară şi o dată taie.

Nu regret că nu am fost mai infantilă atunci, dar regret că atitudinea mea matură (în mare este rezultatul trecutului meu) mi-a limitat indirect experienţele de viaţă. Bineînţeles că nu ştiu cum aş fi evoluat dacă aş fi avut un comportament mai zvăpăiat, dar asta nu înseamnă că nu mi-ar fi plăcut să cunosc şi acea realitate. Deoarece maşina timpului încă nu este un element real, cred că este cazul să trec mai departe.

Acum am ajuns unde îmi doream când eram mică – sunt mare! Sunt adult cu acte în regulă, independentă financiar, cu un job care îmi oferă posibilitatea să călătoresc atât în interes de serviciu, cât şi în vacanţe.  Sunt un contribuabil serios al societăţii şi, mai presus de toate, îmi trăiesc viaţa în cel mai bun mod pe care-l ştiu.

Dar aşa mare cum sunt, eu vreau în timpul meu liber să fiu infantilă. Vreau să explorez lumea şi să mă descopăr. Vreau să trăiesc viaţa aşa cum o simt fără a lua în calcul definiţia societăţii pentru maturitate. Noi, oamenii, suntem aşa de mult ancoraţi în regulile prestabilite ale societăţii încât foarte uşor uităm să trăim cu adevărat. Suntem prea concentraţi să îi mulţumim pe cei din jur cu aşteptările lor cu tot, şi uităm că în esenţă avem o viaţă şi ar trebui să o trăim fericiţi cu adevărat.

Fiecare vârstă are farmecul ei, dar parcă etapele vieţii ar fi mai grozave dacă societatea şi-ar vedea de treaba ei şi tu ai învăţa să nu-i acorzi atenţie. Acum eu cred că trec prin procesul în care învăţ să-mi văd de viaţa mea şi să o trăiesc aşa cum îmi doresc eu şi nu cum alţii aşteaptă. Wish me luck!

Sursa foto

 

It’s all about us

By

We are all unique! This is something I truly believe in because it is the only logical reason that can explain the entire range of conflicts and dynamics in this world.

Our uniqueness comes from our experiences. Some of them are our own choice, others happen due to circumstances that we have no power over (or so we think). Regardless of how we ended up experiencing something, we had the chance of learning a lesson that will prove later to be valuable or not.

But talking about choices, what is a choice and how we make it? I think that the majority of our choices are made consciously after fully using our rationality, but still a great part of them do not run through the same process. We simply act based on feelings which seldom can be explained by reason. So, is that really a choice or just nature? I recently learned that it is the latter, and it is close to impossible to change anything by using rationality. Some events just need to happen in your life, and you need to find and learn the lesson – a task that is ridiculously difficult, at least in the beginning.

This leads me to the next questions:

  1. Can we maneuver safely through these emotion-propelled feelings?
  2. And can we ensure that our feelings-based actions will not raise any regrets later?

I would say no to both of them because we need to live on the edge from time to time to understand ourselves entirely. We have many facades that we are not aware of, and it is critical to bring them up to the surface and learn who we truly are even if we might not like what we are learning. However, this is key to our growth and development, and the only way not to be caught by surprise in some situations.

Breathing means that you are forced to experience the world around you, consciously or not! So better embrace it and learn as much as you can while remembering not to lose yourself in the process.

“Experience is a brutal teacher, but you learn. My God, do you learn.”
― C.S. Lewis

Photo source

 

Victoria cui?

By

9 mai 2015

Mă minunez că după 70 de ani noi în continuare celebrăm victoria unui regim totalitar asupra altuia. Moscova s-a pregătit riguros pentru a arăta încă o dată lumii întregi cât de mult ţine la trecut şi la aşa-zisul Marele Război pentru Apărarea Patriei. Majoritatea statelor lumii au fost invitate să participe la cea care s-a vrut a fi cea mai mare paradă din istoria Rusiei. Din fericire pentru omenire doar 30 de lideri din întreaga lume au dat curs invitaţiei domnului Putin, aceştia reprezentând în special statele CSI, Asia şi câteva ţări africane.

Mă întristează să văd că un popor încă mai crede că o astfel de celebrare este necesară în secolul 21. Nouă mai pentru mine este cel mult poate o zi în care oamenii ar trebui să se întorcă în trecut şi să înveţe o lecţie. Nouă mai este ziua în care ar trebui să comemorăm victimele nevinovate care au murit sau au rămas afectate pe viaţă luptând să hrănească grandomania unor lideri de ţară.

Din păcate în 2015 încă asistăm la realitatea în care nazismul este condamnat, dar comunismul este invitat la masa învingătorilor morali în ciuda abuzurilor staliniste. Cu toate acestea, nemţii par să îşi fi învăţat lecţia istorică prin acceptarea responsabilităţii acţiunilor teribile ale lui Hitler, dar ruşii dezamăgesc prin a le saluta pe cele ale liderilor din perioada sovietică.

Când vom învăţa să nu ne uităm istoria atunci avem cu adevărat şanse să ne îndreptăm către o societate bazată pe pace, înţelegere şi susţinere reciprocă independent de identitatea naţională. O victorie asupra unui popor, anexarea lui şi impunerea de valori nu este o politică de succes de lungă durată. Cel mai bun şi clar exemplu pe care-l avem este Uniunea Sovietică. De aceea, Rusia trebuie să accepte că atitudinea de care dă dovadă acum nu este sănătoasă şi că dacă va continua acelaşi joc tinde să rămână singură pe terenul de joacă.

Nouă mai este una din zilele în care ar trebui să ne amintim trecutul pentru a nu-l repeta.

Sursă foto: gandul.info

Eurovision – ediţia 2014 – finală

By

Încă suntem în febra concursului. Unii mai mult decât alţii, dar media fierbe cu păreri şi interpretări ale rezultatului de aseară. 85% din feed-ul de pe facebook-ul meu este plin de comentarii/poze/ştiri despre Eurovision. Bineînţeles că subiectul numărul 1 este cine a câştigat şi ce s-a întâmplat aseară. Austria a intrat pe scena din Copenhaga cu Conchita Wurst şi melodia „Rise Like A Phoenix” şi a luat trofeul acasă.

Oamenii sunt împărţiţi aşa cum şi era de aşteptat. Între cei care susţin şi încurajează toleranţa şi cei care sunt decepţionaţi de nivelul la care a ajuns acest concurs. Eu sunt de părere că acest Eurovision a fost câştigat de o voce foarte bună şi o melodie bună. În definitiv, elementele care ar trebui să conteze maxim atunci când se acordă punctajul.

Austria nu a fost favorita mea, dar asta nu mă împiedică să dau cezarului ce e al cezarului. Conchita nu a fost preferata mea din cauza gusturilor mele muzicale şi nu pentru look-ul ce-l are. Să judeci o persoană doar pentru aparenţe este greşit. Gândiţi-vă prin câte a trecut persoana asta şi cât curaj poate avea să iasă pe stradă în lumea asta plină de preconcepţii. Într-adevăr, nu pot să nu mă întreb de ce alege să scape de părul de prin alte locaţii, dar nu şi de cel de pe faţă…dar asta este doar o curiozitate. Adiţional, nu am nicio problemă cu transexualii, dar parcă îi agreez mai mult pe cei care chiar s-au decis ce vor să fie (fete sau băieţi) şi arată corespunzător. Poate Conchita încă nu este 100% sigură… Aşa cum eu am pe deplin dreptul să aleg să fiu ce vreau şi să arăt cum vreau, aşa cred că şi ea are. Şi asta fără să vină încuieţii la minte şi să îi judece calităţile muzicale pentru că are o barbă (foarte bine îngrijită şi stylish de altfel).

Şi aşa cum un prieten de pe facebook scotea în evidenţă, Freddie Mercury a fost şi este iubit de milioane pentru talentul său independent de ieşirile lui mai puţin bisericeşti. Aşa că, vă încurajez să vă lăsaţi prejudecăţile şi să apreciaţi persoana care a câştigat concursul pentru aptitudinile sale.

58% promovabilitate la bacalaureat – dramă sau progres?

By

Nu-mi permit să ignor un subiect atât de delicat ca cel al examenului de bacalaureat din Republica Moldova. Cred că fac acest lucru după ce am aflat că anul acesta au fost implicate camere de luat vederi şi că în sfârşit s-a văzut o oarecare realitate a sistemului de învăţământ şi a cunoştinţelor reale pe care le posedă elevii.

Sinceră să fiu, mă aşteptam ca numărul celor care au eşuat să fie mai mare, dar încă sunt multe de rezolvat înainte ca numărul să reflecte cu adevărat realitatea. Când am citit iniţial despre aşa-zisa situaţie „tristă” am simţit că, în sfârşit, Moldovioara evoluează şi primul pas către schimbarea necesară a fost făcut prin investigarea pieţii (în cazul nostru sistemul de învăţământ). Cu toate acestea, mi-am zis că nu am timp să discut pe blog despre „săracii” elevi. Asta până azi, când în rutina mea zilnică de a-mi clăti ochii pe site-urile de socializare am văzut următoarea imagine:

blog


Iniţial nu mi-am dat seama de ce Ministrul Educaţiei din Republica Moldova a devenit peste noapte atât de populară şi mai ales chestionarul cu referire la părerea ce o au „muritorii” în legătură cu funcţia pe care o deţine. Bineînţeles că s-au conectat neuronii şi, tam-tam, răspunsul este că din cauza nesimţeniei ei de a introduce camere de luat vederi atâţia copchii buni nu au reuşit să promoveze examenul de absolvire a liceului. Ce nu înţelege toată societatea este că nu toţi copchiii buni sunt pregătiţi să fie onoraţi cu o diplomă. Asta nu înseamnă că ei nu sunt de treabă, maturi şi cu potenţial în cu totul alte direcţii decât materiile evaluate în cadrul examenului de bacalaureat. Cu alte cuvinte, ei pot fi excelenţi mecanici, bucătari, croitori sau orice altă meserie care nu necesită o diplomă de bacalaureat.

După cum vedeţi din poză majoritatea oamenilor ar prefera ca doamna Sandu să fie înlocuită sau după cum este formulată întrebarea să fie concediată. Întrebarea mea pentru toţi cei care au răspuns DA este cum explică ei că cei peste 40 la sută din elevi care nu au promovat examenul sunt rezultatul vreunei greşeli a actualului Ministru al Educaţiei? Să nu fie oare de vină corupţia prezentă de ani de zile în învăţământ şi incompetenţa unor profesori? Părerea mea este că nici profesorii care „încurajează” copiii prin acordarea notelor mari pentru orice alt motiv decât merit nu ajută prea mult. Aşa că, dragi părinţi, nu vă mai plângeţi că necunoaşterea odraslelor voastre este vina unui ministru care abia şi-a început activitea. Vina vine de la rădăcini şi de la procesul de studiu prin care au trecut copiii până au ajuns la examen. În acelaşi timp, odraslele s-au obişnuit să nu înveţe prea mult pentru că mami sau tati o să aibă grijă să vorbească cu cine trebu’ pentru ca băieţelul sau fetiţa să primească note bune la final. Ce-ar fi să îi încurajaţi să înveţe şi să nu daţi vina pe primul ministru care arată cu degetul că sistemul de învăţământ din Moldova nu o duce prea bine?

Continui cu declaraţia doamnei ministru: „Diferența de rezultate obținute se datorează și copiatului din anii trecuți. Aceste rezultate dezvăluie problemele grave din sistem: calitatea profesorilor, curriculum, dacă avem peste tot profesori la toate disciplinele. Acestea ne vor ajuta să cunoaștem situația reală și să elaborăm politici menite să rezolve aceste probleme”.

Eu o să aştept noile politici şi sper cu adevărat să fie bune încât să promoveze doar acei elevi care merită cu adevărat. La cât mai mulţi ani cu examene care să includă nu doar camere de filmat, ci şi sisteme de bruiaj pentru telefoane mobile. Astfel încât cei care se ştiu cu musca pe căciulă să nu mai fie nici măcar încurajaţi să participe la examen.

Sursă foto: www.odnoklassniki.ru

Merită politicienii trai pe vătrai?

By

Astăzi a fost prima dată când am numit societatea românească una bolnavă. Lipsa de interes în a construi bine în jurul tău apropiat a extrapolat către cu totul alte părţi ale societăţii. Eu nu sunt omul care să iubească politica. Nu o iubesc nici la nivel local şi nici la cel global. Peste tot sunt politicieni de excepţie, dar sunt prea puţini ca să reuşească să acopere uscăciunile prezente în politică. Astfel că încerc să-mi limitez interesul la clasa politică şi să mă focusez pe părţile unde aş putea să ajut sau să fac o diferenţă.

Discutam cu un prieten despre numărul de parlamentari din România. Îmi spusese că citise acum ceva timp despre problema ce a existat după ultimele alegeri şi anume cea de a găsi loc fizic pentru biroul de parlamentar tuturor celor aleşi. Adică a rămas Casa Poporului, a doua construcţie ca mărime din lume, prea mică pentru numărul de aleşi? Oare asta nu ne spune absolut nimic despre utilizarea banilor publici? Ştiaţi că fiecare parlamentar are un buget propriu pentru al său birou? Mai ştiaţi că toţi parlamentarii noştri importanţi au cel puţin 2 lachei plătiţi din banii publici?

Destui din cei 588 de parlamentari nici nu au ce căuta acolo. Unii dintre ei sunt absolut nepregătiţi pentru a ajuta în vreo măsură vreun domeniu de activitate al ţării. Şi aici mi-am dat seama că oamenii de rând sunt cei care i-au trimis pe aceştia în parlament. Dar cum pot să fiu supărată pe oamenii care au avut 2-3 opţiuni şi toate acestea erau la fel de dezastruoase? Cu toate acestea este trist că societatea românească este prea obosită să lupte împotriva a tot felul de nedreptăţi. În acelaşi timp mentalitatea de tip „capra vecinului” pare să înflorească. Câteodată mi-e trist să mă gândesc la potenţialul României şi la faptul că acest potenţial în loc să fie dezvoltat este, de fapt, micşorat de oamenii care populează tărâmul mioritic.

Ce ar trebui să se schimbe oare pentru ca oamenii să-şi schimbe atitudinea? La un moment dat oamenii trebuie să înţeleagă că gândindu-se doar la ziua de azi şi doar la nivel personal nu o să ajute cu absolut nimic viitorul ţării. Da, ştiu răspunsul general „Dar cu ce mă ajută pe mine să mă gândesc la viitorul ţării când eu duc lupte crâncene să-mi asigur pâinea pe masă?”. În capul meu tipul acesta de răspuns este egal cu „Dar ce mă interesează cum o să o ducă copii mei. Să fie ei sănătoşi. Eu mi-am trăit traiul şi mi-am mâncat mălaiul”. Însă ştiu că niciun părinte responsabil nu s-ar gândi doar la a sa pipotă. Aşa că poate ar fi cazul să ne trezim din cotidian şi să ne implicăm în a construi ceva mai bun. Cred că ar trebui să luăm şi o atitudine în faţa politicienilor a căror salarii sunt plătite din contribuţiile noastre. Ei nu merită trai pe vătrai dacă nu crează valoare pentru societate (inclusiv pentru noi, muritorii de rând).

Rasism

By

Astăzi am avut parte de o palmă peste faţă. Bineînţeles că nu una reală, dar a fost la fel de dureroasă. Eu ştiam că societatea românească este departe de a fi tolerantă şi deschisă noului, dar când cunoşti personal o persoană afectată de comportamentul celor ce populează plaiul mioritic parcă totul capătă o nuanţă mai gravă.

Noi trăim într-un veac al globalizării. Noi trăim în secolul în care migraţia este o normalitate pentru majoritatea. Noi trăim în anii în care culoarea pielii, religia şi ţara din care venim ar trebui să fie irelevantă. Noi trăim în mileniul în care planeta noastră ar trebui să fie populată de către oameni deschişi şi interesaţi de ce se află peste deal.

Dacă am o problemă cu cineva este cu acea persoană care generalizează. Cu alte cuvinte, mă supără atunci când oamenii au ceva împotriva unui întreg popor sau rasă doar pentru că (poate) au avut vreun incident cândva, cumva cu un reprezentant al lor. Asta sună a fi din aceeaşi categorie ca şi cea că nu iubeşti câinii pentru că la un moment dat unul te-a muşcat.

Astăzi am aflat că un prieten, care printre altele s-a născut cu o culoare a pielii diferită decât a românilor, a fost bătut de câteva ori în Românica noastră dragă doar pentru faptul că era de culoare. Vorbesc aici de un om care vorbeşte o română mai bună decât mulţi care au văzut prima dată lumina zilei în România. Un om care este liniştit şi cu o dorinţa enormă să muncească. Un om care a fost îndeajuns de curajos să plece peste „mări şi ţări” pentru a explora ce există şi în alte capete de lume. Şi ce au făcut românii noştri? I-au aruncat replici de genul: „Eu nu m-am bătut niciodată cu un negru. Aşa că eu am să încep să te bat acum.” Asta sună a incultură, prostie şi dobitocie maximă. Credeţi-mă, eu nu sunt nici pe departe omul care crede că toţi oamenii merită să fie trataţi cu respect. Însă sunt omul care crede că toţi oamenii merită să fie întâlniţi cu pâine şi sare şi batjocoriţi mai târziu numai dacă merită ca rezultat al acţiunilor lor.

Am mai scris despre toleranţă. Parcă mai acceptam faptul că românii sunt intoleranţi atâta timp cât cei vizaţi nu erau afectaţi prea mult. Dar să ajungi la spital din cauză că nişte idioţi au decis să te bată de fun pentru că eşti negru mi se pare cea mai mare lipsă de respect pe care poţi să o acorzi unui om. Ne batem cu pumnul în piept că suntem popor creştin şi că până şi un fir de iarbă are suflet, dar ne comportăm ca nişte animale în relaţia cu oameni diferiţi de noi. La urma urmei ne avem rădăcinile în regnul mamiferelor. Poate ar trebui să accept că mulţi au evoluat doar fizic. Mă scuzaţi, am ajuns să jignesc săracele animale.

Limbi străine

By

Eu am avut întotdeauna o pasiune pentru limba franceză. Pentru mine această limbă este melodioasă şi cumva mă unge pe corason atunci când o aud. Din păcate (din cauza neprofesionalismului profesoarei pe care am avut-o în liceu şi din lenea de teenager ce s-a aşezat comodă acum câţiva ani) am ajuns să nu fiu în stare să schimb două replici într-o limbă pe care acum 10 ani o stăpâneam într-o măsură. Cu toate acestea ador să o ascult. Este una din puţinele limbi străine care îmi plac cu adevărat şi care vreau să cred că la un moment dat o să o „reînvăţ”. Sunt poate naivă, dar îmi place să cred că oportunităţile ce ni le creăm sunt cele care ne ghidează viaţa şi, în consecinţă, la un moment dat pasiunea mea pentru Franţa şi limba franceză va reînvia.

Cu toată dorinţa mea acerbă de a deveni o poligloată (din vremea copilăriei) am ajuns să stăpânesc doar 2. Cea pe care am învăţat-o de la mama şi limba engleză. Celelalte 2 limbi pe care le-aş fi putut adăuga la portfoliu au fost franceza şi rusa. Măcar când vine vorba de rusă problema este de nepracticare şi nu de ceaţă totală. Limba franceză însă am uitat-o complet de-a lungul anilor. Cel puţin aşa mi se pare mie până mai privesc un film francez şi văd că mai pricep 2-3 cuvinte.

Şi pentru că „soarta” m-a adus pe tărâmul danez m-am apucat strategic să învăţ şi capodopera asta de limbă. Toate sunt bune şi frumoase cu daneza până ce trebuie să o vorbesc. Pronunţarea mă omoară încet, dar sigur. Toţi îmi spun că în timp acest lucru se va rezolva. Abia aştept să o văd şi pe asta. Măcar acum mă simt îndeajuns de confortabil să o folosesc la un magazin, restaurant sau la recepţie la stomatolog. Eu zic că lucrurile mari se fac cu paşi mici. Poate în viitor mă voi simţi îndeajuns de pregătită încât să scriu şi câteva rânduri pe bloguleţ, care cu această ocazie va mai avea o categorie de articole :-).

În orice caz, în acest moment încă nu am ajuns la nivelul de „poligloată” pe care-l visam demult, dar mă bucur că oportunităţile sunt peste drum şi că dorinţa încă nu este îngropată undeva în adâncuri. Atâta timp cât voi simţi că vreau să învăţ, atâta timp voi simţi că trăiesc cu adevărat.

Noapte bună!

Cum este oare să fii…

By

…copilul lui Kurt Cobain?

Eu nu am o cultură a muzicii internaţionale. Într-un fel acest lucru poate fi explicat de faptul că am rădăcinile din Moldova. În acelaşi timp, în creştere, eşti influenţat de playlist-ul la care ai acces. În cazul meu (şi a multor altora) era muzica ce se asculta acasă. Vorbesc de părinţi crescuţi în vreme sovietică şi fraţi mai mari care la rândul lor aveau o anumită înclinaţie în ceea ce privea muzica pe care o ascultau. Ideea de bază este că în lumea mea sunt foarte multe trupe care nu au intrat atâta timp cât eram mică.

În vremea când eşti adolescent şi experimentezi stiluri muzicale care vrei să te definească eu nu am avut acces la instrumentele necesare pentru o astfel de activitate. Nu mă plâng, ci spun lucrurilor pe nume. Am ascultat ce s-a putut şi cum s-a putut. Cel mai des am avut posibilitatea să ascult playlist-ul de la diferite posturi de radio, dar muzica cântată acolo este de cele mai multe ori comercială. Sunt cântece care pur şi simplu apar şi dispar fără ca cineva să-şi mai amintească de ele şi fără să-ţi schimbe vreo viziune asupra vieţii.

Concluzia este că îmi ştiu limitele în ceea ce priveşte muzica care a schimbat generaţii. Cu alte cuvinte îmi lipsesc multe informaţii şi cântece din repertoriul Viktorilor Tsoi ai vestului. Aşa că la cei peste 20 de ani ai mei eu descopăr o lume la care nu am avut acces, la început, şi dorinţă, mai târziu, să o explorez.

În toată expediţia mea am ajuns şi la fenomenul Nirvana. Eu auzisem de Kurt Cobain şi înainte. Ştiam că a fost idolul şi reprezentantul generaţiei lui şi că la un moment dat s-a sinucis. Niciodată nu m-a interesat să ştiu mai mult de atât. Dar când eu pornesc un proces de cunoaştere vreau să ştiu în ce mă bag. Aşa că citesc informaţii de tot felul despre ce mă interesează. De la trupă am ajuns la vocalist şi respectiv la viaţa lui. Îmi era interesant să citesc mai multe despre omul care a fost desemnat de mass-media la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 purtătorul de cuvânt al generaţiei lui.

De pe wikipedia am aflat povestea de viaţă a lui Kurt Cobain. Aşa am aflat că a avut o viaţă destul de tulburătoare. În copilărie părinţii lui au divorţat ceea ce a zdruncinat din rădăcini dorinţa lui de a fi parte dintr-o familie tipică. Mai târziu părinţii au ales să-şi refacă viaţa alături de alte persoane. Toate aceste schimbări au trezit în Cobain o serie de acte de rebeliune. Şi în timp asta l-a făcut să fie diferit şi să aibă crezuri şi viziuni ce nu erau neapărat împărtăşite de majoritatea. Probabil din toată experienţa asta s-a născut conceputul Nirvana şi cântecele lor.

Pe plan personal Kurt Cobain a fost căsătorit cu Courtney Love. O relaţie pe care mulţi o vedeau a fi controversată. Din această relaţie s-a născut în 1992 fiica, Frances Bean Cobain.

Kurt Cobain era consumator al drogurilor. Viciu care s-a agravat în ultimii ani de viaţă. Adicţie care, după părerea mea, a jucat un rol important în decizia de a se sinucide în aprilie 1994. Cu câteva zile înainte de această întâmplare Kurt Cobain se afla la o clinică de dezintoxicare şi se juca fericit cu Frances. Aparent asta nu l-a împiedicat să-şi tragă un glonţ în cap câteva zile mai târziu la numai 27 de ani.

Să revin la întrebarea mea iniţială. Cum este oare să fii Frances Cobain? Care este stabilitatea ta interioară ştiind cine a fost tatăl tău? Majoritatea oamenilor sunt nişte creaturi complexe. Ei sunt trecutul pe care-l cară în spate. Şi nu este doar trecutul personal, ci în destule cazuri este şi trecutul părinţilor sau chiar al bunicilor. Copilul se naşte cu ADN-ul său propriu, dar care se schimbă în timp în funcţie de trăirile care-i ies în cale. Stabilitatea lui interioară depinde de familia în care s-a născut, de părinţi, de fraţi sau surori, de prieteni, de cei din mediul în care se află… Sunt atât de multe piese care construiesc puzzle-ul final încât de multe ori oamenii renunţă să mai lucreze la el.

Un gram de depresie există în fiecare din noi. Cât de mult îl încurajăm să iasă la suprafaţă depinde de fiecare. Depresia însă nu trebuie neglijată. Ea trebuie manevrată cu grijă pentru a nu se ajunge la tragic. Cei căzuţi în depresie profundă nu vor accepta niciodată realitatea şi nu o să conştientizeze ajutorul de care au nevoie. Vor vedea leac tot felul de substanţe nerecomandabile. Din păcate aceste substanţe nu le va aduce nimic mai mult decât scurte momente de fericire.

Eu sunt nimeni să condamn actul de sinucidere al lui Kurt Cobain pentru că nu l-am cunoscut să-i înţeleg motivele. Însă cred că un om care a fost afectat foarte mult de divorţul părinţilor ar fi trebuit să fie îndeajuns de responsabil cu al său copil şi să nu-l pună în situaţia în care trebuie să crească fără tată/mamă. Un copil rămas orfan de unul sau amândoi părinţi ca rezultat al unui incident va duce crucea toată viaţa. Dar cred că este sensibil mai complicat atunci când rămâi orfan pentru că al tău părinte a decis singur să încheie conturile cu viaţa.

Aşa că poate fi Cobain liderul şi vocea generaţiei lui (ştiu că nu a fost decizia lui să aibă acest rol), dar pentru mine va rămâne un om care şi-a lipsit copilul de prezenţa lui prin proprie decizie. Atunci când devii părinte trebuie să-ţi asumi responsabilităţi. Dacă nu eşti în stare, atunci trăieşte-ţi viaţa deschis şi liber ştiind că niciun copil nu va fi afectat de pe urma nebuniei tale.

Sursă foto

Cât de toleranţi sunteţi?

By

Mie îmi pare rău că acum câţiva ani buni m-am născut într-o fostă ţară sovietică. Ştiţi de ce? Pentru că am ajuns abia la peste 20 de ani să mă învăţ a fi tolerantă.

Nu regret că m-am născut în Moldova din multe alte motive. Cu sinceritate cred că nu aş fi avut nici pe jumătate personalitatea pe care o am dacă m-aş fi născut în orice altă ţară. Însă îmi pare rău că în societatea din Moldova sau România nu a existat noţiunea de toleranţă. Oamenii ce populează plaiul mioritic nu acceptă pe semenii lor care nu împărtăşesc conceptele turmei. Este aşa de simplu să critici pe cei din jur. Cred că este cel mai uşor lucru pe care un om îl poate face. Noi nu suntem pregătiţi să acceptăm culoarea care o dau oamenii unici sau diferiţi în societatea în care ne ducem zilele.

Îmi amintesc de o discuţie la care am participat indirect când eram micuţă. Dacă reuşesc să-mi amintesc atât de bine imaginea, sigur aveam în jur de 8-10 ani. Cineva povestea cum mergând noaptea prin Chişinău în compania unui cunoscut/potenţial amic a întâlnit un grup de străini care erau de culoare. Potenţialul amic a început să râdă de ei întrebându-i în cel mai sincer mod ce caută ei în capitala Moldovioarei când locul lor este evident mâncând banane printr-o ţară africană. Asta se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’90. Eu, copil în formare, vedeam această poveste ca fiind amuzantă şi pe cât se poate de normală. Asta în loc ca cineva să-mi explice că pe tot globul există o multitudine de naţiuni, culturi, religii, orientări sexuale etc. Eu eram un copil care descoperea lumea, o lume care în condiţiile în care eram era destul de limitată. Am avut o perioadă în care creşteam să cred că este rău să fii diferit. Totuşi la un moment dat am trecut printr-o „rebeliune” şi mi-am promis că eu trebuie să cunosc lumea înainte să devin o conservatoare nebună. Cred cu desăvârşire că interacţiunea între oameni diferiţi naşte combinaţii extraordinare.

În final, mă bucur că în anii care au urmat mi-am deschis mintea pentru nou şi pentru interacţiuni de care nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi avea parte. Mă bucur că am păstrat uşiţa minţii deschisă. Mă bucur că mi-am făcut studiile în 3 ţări diferite până acum. Mă bucur că am cunoscut oameni din multe părţi ale lumii. Mă bucur că am ajuns să înţeleg că în a fi perceput ca diferit nu e absolut nimic rău. Aşa că, vă rog, să nu fiţi limitaţi în viaţa voastră! Fiţi deschişi noului şi noilor posibilităţi! Ascundeţi mentalitatea critică şi limitată şi daţi o şansă viitorului! Pur şi simplu, fiţi mai toleranţi!!!

Şi închei cu o replică care tare mi-a plăcut:

„Everybody is the same colour with the lights off” (Cee Lo Green)

Eu aş mai adăuga, şi nu doar cu lumina stinsă :-).