Rodica Plămădeală

Cine nu a auzit de Anna Politkovskaya ar trebui să deschidă google-ul şi să caute informaţii. Anna Politkovskaya este unul din puţinii jurnalişti care au luptat în primul rând pentru dreptate şi pentru libertatea de exprimare. Ea a scris ani la rând despre un subiect extrem de sensibil, şi anume războiul cecen. Din cauza acestui război au murit mii de oameni nevinovaţi. Oameni care doar şi-au dorit libertatea faţă de Mama Rusia. Cecenia nu a fost atât de norocoasă ca şi fostele ţări URSS care măcar oficial nu mai depind de puterea moscovită.

Am găsit pe youtube un film care din păcate are mai puţine vizualizări decât ar aduna un videoclip al lui Justin Bieber în prima jumătate a zilei în care a fost lansat. Este un film documentar ce cuprinde momente din viaţa Annei Politkovskaya intitulat simbolic “Scrisoare către Anna”*. Ataşez mai jos varianta încorporată a video-ului.

În acest film sunt pomenite nume precum Alexander Litvinenko sau Boris Berezovsky. Oameni care au luptat împotriva sistemului condus de Vladimir Putin. Boris Berezovsky se poate bucura că încă este în viaţă. Din filmuleţ am priceput că puterea de la Kremlin învinuieşte oameni dinafara Rusiei de moartea Annei. Şi anume că prin acestă moarte s-a dorit provocarea instabilităţii şi neîncrederii în actuala putere (a se citi Vladimir Putin & co.). În film se precizează că forţa dinafara Rusiei, cea la care se referă Yury Chaika, este nici alta decât Boris Berezovsky. Şi aşa se aruncă pisica în curtea vecinului.

Nu mă pot declara cunoscătoare a ceea ce se întâmplă în Rusia în acest moment sau ce se întâmpla acum 5-10 ani. Un lucru însă este încurajat de media vestică, şi anume că în Rusia există o singură putere: Vladimir Putin. Restul oamenilor care încălzesc nişte scaune în instutuţiile statului sunt doar nişte marionete care se închină regelui. Şi cetăţenii care au curajul să lupte împotriva actualului sistem ajung morţi. Nu este nicio dovadă că acest lucru se întâmplă prin intervenţia statului. Că doar nu mai suntem în Uniunea Sovietică. Ruşii se bucură de un stat democratic şi susţinător al reformelor. Cel puţin asta este versiunea oficială sau versiunea cu care sunt hrăniţi ruşii de rând.

În orice caz, politica este un subiect pătat cu mult sânge. Din păcate!

*”Letter to Anna”

Sursă foto: http://politkovskaya.novayagazeta.ru/

Despre întâmplări dubioase, cu iz de crimă ascunsă, te aştepţi să auzi în oraşe mari.

Prima parte a vieţii mi-am petrecut-o într-un sat tradiţional din Moldovioara. Satul trăia după regulile sale moştenite de la generaţiile de dinainte. Era locul în care simţeam că mă pot bucura de un anumit grad de siguranţă. Nu era în firea mea să îl colind singură noaptea. Asta nu înseamnă că la o anumită vârstă nu eram prezentă la activitatea tinerească a satului. Mă refer aici la discoteca locală. Niciodată nu am avut vreun sentiment de teamă plecând spre sau întorcându-mă de la discotecă. Indiferent de oră aveam încredere că nimic rău nu are ce să mi se întâmple.

Zilele astea am aflat că o fată de 16 ani din satul natal a murit. Din primele impresii fata s-ar fi sinucis prin spânzurare. Cel puţin asta este declaraţia oficială. Prin sat însă circulă altă teorie şi anume muşamalizarea unei omucideri. Bineînţeles că există foarte multe versiuni ale evenimentului trist. Una dintre acestea ar fi că fata ar fi fost violată în timp ce se întorcea acasă de la discotecă. Adică pe aceleaşi străzi sigure pe care nu mi-aş fi făcut niciodată griji că mi s-ar putea întâmpla ceva grav.

Ce s-a întâmplat cu adevărat nu se va şti prea curând sau vreodată. Indiferent de ce s-a întâmplat este trist că un copil sănătos de 16 ani a ajuns în situaţia în care nu mai respiră aerul pământesc. Nu vreau să judec pe nimeni şi cu atât mai puţin să învinuiesc pe cineva. Este păcat că fata nu a putut fi ajutată. Dacă şi-a luat singură zilele atunci cred că cei din jur ar fi putut să anticipeze acest lucru. Se pare că toţi care au cunoscut-o o ştiau ca fiind plină de viaţă şi optimistă. De obicei acesta este comportamentul opus unei sinucigaşe, nu? Însă dacă partea cu spânzuratul este doar un cover up la alt eveniment nefericit din seara respectivă, mi-i şi groază să mă gândesc ce s-a întâmplat cu satul meu natal.

Eu rar citesc comentariile vreunei ştiri. Însă am făcut acest lucru pe site-ul PRO TV-ului. Printre multele comentarii erau şi ale unor consăteni care bineînţeles şi-au păstrat anonimitatea. Aşa am aflat că în sat avem un grup de tineri periculoşi care au părinţi înstăriţi şi care pot cu uşurinţă cumpăra justiţia din raion. Şi uite aşa descopăr eu că satul pe care îl vizitez de vreo 9 ani încoace este pe departe de a fi sigur. Iar cu noua generaţie care creşte locuitorii riscă să ajungă să creadă că îşi duc veacul printr-un “vest sălbatic”.

Am privit varianta spaniolă a adaptării cărţii lui Federico Moccia, “Tres metros sobre el cielo”. Dacă vreţi vreo părere despre film ca să vă hotărâţi dacă să îl vizionaţi sau nu, atunci eu vă recomand trailer-ul, şi alte review-uri. Eu în schimb ataşez articolului capturi foto care mi-au plăcut. Cu alte cuvinte, o adunătură de 3 metri deasupra cerului

Şi la sfârşit pentru doamne şi domniţe, muşchiuleţ spaniol :

…cum îi place fratelui meu să le spună credincioizii.

Aşa cum v-am anunţat în articolul precedent, cu ocazia sărbătorilor pascale am fost în Moldova. După cum probabil ştiţi Învierea Domnului este o sărbătoare foarte importantă în rândul credincioşilor. Există o întreagă listă cu ce se poate face şi cu ce nu când vine vorba despre Paşte. Înainte de noaptea Învierii avem parte de postul mare. Adică săptămâni întregi în care trebuie să îţi linişteşti sufletul, în care să te eliberezi de păcate făcând un oaresce sacrifiu. Sunt sigură că ştiţi la ce sacrificiu mă refer. În perioada postului ai interzis la multe feluri de bucate alese, băuturi, iubiri şi vorbe jignitoare.

Eu nu am fost niciodată cea mai bisericoasă persoană. Prin clasa a 6-a am avut o tentativă, însă a eşuat înainte de a începe. De ce? Pentru că multe din ritualurile cerute mi se păreau cumva neadecvate persoanei mele. Poate şi deoarece consătenii care mergeau la biserică vedeau această escapadă ca o modalitate de a observa şi a bârfi pe alţii. E greu de explicat reacţia mea, dar acum ştiu sigur de ce merg la biserică tare rar.

Deoarece biserica nu este tocmai locul meu, nici ritualurile promovate de ea nu-mi sunt la suflet. În ceea ce priveşte ţinutul postului mă conduc după o vorbă biblică, „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”. Aşa că ţin post de fiecare dată când sufletul mi-o cere şi nu atunci când decide nu ştiu ce căpetenie bisericească.

Dar să revin la povestea iniţială. În noaptea de Înviere am decis că la ora 00:00 o să fiu în lăcaşul sfânt. Asta avea să aibă loc după o zi întreagă în care am făcut mâncăruri alese, ca la moldoveni. Şi păcat să nu merg la biserică din moment ce ea se află vis-a-vis de casa părintească. Aşa că la ora 00:00 am ocolit de 3 ori biserica şi am ascultat părintele cum de 2 ori mi-a zis “Hristos a înviat” şi a 3-a oară “Христос воскрес” şi eu ca un adevărat creştin patriot am răspuns de 2 ori “Adevărat a Înviat” şi a  3-a oară m-am închis pentru sine. După toate cuvântările şi cântecele a intrat părintele în biserică şi toţi după el. Ţin să precizez că oameni erau sensibil mai puţin faţă de acum 2-3 ani. În faţa bisericii erau parcate pe ambele părţi ale drumului o sumedenie de maşini. După ce a intrat părintele în biserică, maşinele una câte una dispăreau. Şi o dată cu ele şi toţi tinerii. Ştiţi unde i-am regăsit pe toţi? La “biserica tinerilor”. A se citi discotecă. Toate maşinile erau parcate strategic acolo şi aşteptau ora 4-5 dimineaţa ca să meargă iar la biserică pentru a sfinţi cozonacul. Unii tineri erau tare făloşi că ei au reuşit să ţină tot postul şi erau nerăbdători să “păcătuiască” cu o pulpă de pui. Asta povesteau ei de zor la “biserica tinerilor” în condiţiile în care postul se sfârşeşte după ce părintele sfinţeşte bucatele. Aceşti credincioşi erau bine-mersi la discotecă cu berea şi ţigara în mână în ultimele ore ale postului.

Cum am mai spus, eu nu sunt un om al bisericii. Eu cred în omenie, eu cred în dreptate, eu cred în sinceritatea oamenilor până este demonstrat contrariul, eu nu cred în răzbunare, eu nu cred în răutate…Eu nu cred că dacă mănânc carne/ouă/prăjituri/etc îi afectez pe ceilalţi.

Dar probabil vă întrebaţi ce căutam eu la discotecă în seara Învierii? Vroiam să văd dacă s-a schimbat ceva din perioada când aveam 13-14 ani (plus că dacă am postul personal, de ce nu aş avea şi sărbătoarea Învierii personală?). Am văzut aceeaşi tineri (chiar dacă erau alte feţe) care nu ştiu în ce cred. Ei ţin post, dar nu ştiu care e menirea postului. Ei în seara de Înviere iau punga pregătită de mama şi merg să ocolească biserica la miezul nopţii. După asta petrec câteva ore în compania prietenilor la bar/discotecă/biliard şi încheie dimineaţa fără păcate. Doar părintele îi stropeşte cu agheazmă înainte să ajungă acasă. Şi iaca aşa se trece tradiţia credinţei de la o generaţie la alta. Şi încet, încet, numărul oamenilor care o să păşească pragul bisericii o să scadă sensibil şi cei care o să meargă la biserică ar să o facă din inerţie şi nu pentru că simt chemarea divină.

Am avut parte de 2 săptămâni pline. Pline cu treburi de rezolvat, cu oameni de vizitat şi cu multe idei pentru articole. Partea tristă e că ideile îmi veneau şi eu niciodată nu aveam ce-mi trebuia să le scriu. Aşa că o să încerc să povestesc din amintiri .

Cu ocazia sărbătorilor pascale am hotărât să fac o vizită celorlalte 2 “case” ale mele, casa părintească şi casa Bucureşti. Acasă am părinţii şi rudele, iar în Bucureşti am “familia” din liceu şi facultate. De cum am aterizat pe Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” m-am lovit de oameni needucaţi şi aici mă refer la personalul aeroportului. Nu intru în detalii, dar primirea a fost pe departe de a fi caldă. Situaţia a fost salvată de o prietenă care a făcut tot posibilul să fie la aeroport pentru a mă întâmpina. Mi-a luat cam jumătate de zi să mă reobişnuiesc cu comentariile specifice oamenilor ce populează capitala ţărişoarei noastre. După câteva ore bune eram impasibilă la orice tâmpenii din juru-mi.

Ştiţi de ce îmi este drag Bucureştiul? Pentru oamenii care mi-s tare scumpi, pentru prietenele mele din liceu, pentru amintirile amuzante care au ajutat la formarea mea. Dar Bucureştiului îi lipsesc oameni educaţi, culţi şi cu bun simţ. Calităţi care ar trebui învăţate din familie şi/sau şcoală. Eu tot am speranţa zilei de mâine şi vreau să cred că societatea se va schimba în bine cu timpul.

După escapada mea prin Bucureşti mi-am luat porumbeii şi am venit acasă. Locul în care mi-am petrecut primii 15 ani din viaţă. Locul în care mi-au fost puse bazele personalităţii şi cunoştinţelor. Nu s-au schimbat prea multe. Poate doar că sunt mai multe gropi în şoseaua centrală a localităţii mele natale şi copii mai mulţi care cresc mai mult singuri decât cu părinţi.

Când vin acasă neapărat am de făcut câteva plimbări prin capitala Moldovioarei. Iar am ajuns la piaţa din centru. De fiecare dată când mă întorc aştept să văd o schimbare în legătură cu acest loc, iar schimbarea întârzie să apară. Piaţa asta are puterea de a-ţi crea un dezgust faţă de micuţul verde oraş. Oare când persoanele competente o să îşi bage gheruţele în bucăţica de mafie de la piaţa centrală? Cred că multe ape pe Bâc mai trebuie să treacă ca să văd transformarea pe care o aştept.

Şi marea problemă a ambelor capitale de pe plaiul mioritic sunt maşinile. Sunt mult prea multe, măi oameni buni. Nu mai poţi respira de ele. Sunt parcate şi pe stânga şi pe dreapta, sunt pe trotuar, sunt peste tot. Şi cel mai mult mă enervează faptul că această problemă poate fi rezolvată foarte uşor. De exemplu, în Danemarca un om care cumpără o maşină plăteşte aproape dublu la stat în taxe faţă de costul maşinii per se. Un alt lucru extrem de bun este că pe străduţe există parcări pentru care plăteşti. Nu exagerat de mult, dar numai bine cât să mai taie din pofta de a avea maşină pentru ochii lumii.

Când vin la căsuţele mele mă lovesc de problema oului şi a găinei în ceea ce priveşte promovarea utilizării bicicletei ca şi transport. Pe de o parte sunt oamenii (pe care îi înţeleg perfect) ce nu vor să îşi rişte viaţa pedalând printre maşini şi pe cealaltă parte primăriile, care nu vor să investească bani în piste pentru biciclişti pentru că, ghici ciupercă ghici, nu există un număr minim de oameni care să folosească bicicleta în oraş. Şi uite aşa ne învârtim într-un cerc vicios. Şi totuşi am văzut aventura Primăriei Municipiului Bucureşti de a crea piste, pardon de a spăla nişte bani care în teorie au fost investiţi în proiectul “Piste de Biciclişti în Municipiul Bucureşti”. Cine este deşteptul care a aprobat desenarea pistelor pe mijlocul trotuarului sau a pistelor care trec prin staţii sau a celor care îmbrăţişează câte un stâlp? Îi dureros să vezi banii plătiţi de oamenii de rând ducându-se pe Dumnezeu ştie ce.

Şi uite aşa au trecut cele 2 săptămâni. Şi acum plec la cea de-a 3 casă a mea. Urmează să scriu alte idei în alt articol.