Şi câştigătoarea este…

…Chelsea!

Ieri seară am hotărât să particip cumva la unul din cele mai aşteptate evenimente sportive din sezonul 2011/2012. Acesta este finala Ligii Campionilor.

Am văzut un meci interesant. Nu a fost neapărat spectaculos, dar un joc frumos. Am văzut un Bayern Munchen puternic şi agresiv. Am văzut un Bayern Munchen care şi-a dorit o victorie. O victorie la ei acasă ar fi fost un cadou deosebit pentru miile de fani. Chiar dacă au dominat jocul nu au reuşit să câştige marele trofeu.

Nu am avut nicio preferată. Amândouă echipele au luptat pentru un loc în finala ligii. Au jucat şi au bătut echipe puternice. Aşa că era greu de ales o preferată. Totuşi mi-ar fi plăcut să-i văd câştigători pe Bayern pentru că erau la ei acasă şi pentru că au jucat atacând mult. Adevărul este că au avut şanse reale să câştige trofeul. Dacă Robben nu ar fi ratat penalty-ul din minutul 95 alta ar fi putut fi istoria meciului de ieri. La seria de penalty-uri nemţii erau în avantaj până la cel de-al 4-lea şut. Portarul bavarezilor a executat un 11 metri simplu şi de efect. Olici a început seria ratărilor, iar Schweinsteiger a continuat-o.

Ieri seară încă o dată s-a adeverit că în sport lupta se duce până în ultima secundă. Abia atunci se decid câştigătorii şi învinşii.

La final Petr Čech şi-a făcut un cadou frumos de ziua lui. Drogba îşi poate încheia cariera având în palmares trofeul Ligii Campionilor. De asemenea eu cred că el a fost omul meciului pentru Chelsea.

Acum iubitorii sportului rege se pot odihni până la începutul sezonului viitor.

Închei articolul cu o povestioară. Ieri eram în vizită la nişte prieteni pentru a viziona meciul. Ei locuiesc la parter. Dacă deschizi geamul trecătorii au toate şansele să intre pe geam. Înainte de seria de penalty-uri nişte daneze ne-au întrebat respectuos ceva în daneză. Le-am rugat politicos să treacă pe engleză. Ne întrebau care este soarta meciului şi ne-au rugat să le lăsăm să intre pentru a viziona finalul. Noi, români, am rămas o ţâr marcaţi. Mai ales că în oraşele din România nu te-ar întreba nimeni nimic pe geam, darămite dacă pot intra în casă se privească meciul. Prietenii le-au lăsat să intre, iar la final fetele ne mulţumeau pentru şansa oferită. Şi uite aşa am mai asistat la o diferenţă de cultură. Interesant, nu?

3 Comments

Anna Politkovskaya

Cine nu a auzit de Anna Politkovskaya ar trebui să deschidă google-ul şi să caute informaţii. Anna Politkovskaya este unul din puţinii jurnalişti care au luptat în primul rând pentru dreptate şi pentru libertatea de exprimare. Ea a scris ani la rând despre un subiect extrem de sensibil, şi anume războiul cecen. Din cauza acestui război au murit mii de oameni nevinovaţi. Oameni care doar şi-au dorit libertatea faţă de Mama Rusia. Cecenia nu a fost atât de norocoasă ca şi fostele ţări URSS care măcar oficial nu mai depind de puterea moscovită.

Am găsit pe youtube un film care din păcate are mai puţine vizualizări decât ar aduna un videoclip al lui Justin Bieber în prima jumătate a zilei în care a fost lansat. Este un film documentar ce cuprinde momente din viaţa Annei Politkovskaya intitulat simbolic “Scrisoare către Anna”*. Ataşez mai jos varianta încorporată a video-ului.

În acest film sunt pomenite nume precum Alexander Litvinenko sau Boris Berezovsky. Oameni care au luptat împotriva sistemului condus de Vladimir Putin. Boris Berezovsky se poate bucura că încă este în viaţă. Din filmuleţ am priceput că puterea de la Kremlin învinuieşte oameni dinafara Rusiei de moartea Annei. Şi anume că prin acestă moarte s-a dorit provocarea instabilităţii şi neîncrederii în actuala putere (a se citi Vladimir Putin & co.). În film se precizează că forţa dinafara Rusiei, cea la care se referă Yury Chaika, este nici alta decât Boris Berezovsky. Şi aşa se aruncă pisica în curtea vecinului.

Nu mă pot declara cunoscătoare a ceea ce se întâmplă în Rusia în acest moment sau ce se întâmpla acum 5-10 ani. Un lucru însă este încurajat de media vestică, şi anume că în Rusia există o singură putere: Vladimir Putin. Restul oamenilor care încălzesc nişte scaune în instutuţiile statului sunt doar nişte marionete care se închină regelui. Şi cetăţenii care au curajul să lupte împotriva actualului sistem ajung morţi. Nu este nicio dovadă că acest lucru se întâmplă prin intervenţia statului. Că doar nu mai suntem în Uniunea Sovietică. Ruşii se bucură de un stat democratic şi susţinător al reformelor. Cel puţin asta este versiunea oficială sau versiunea cu care sunt hrăniţi ruşii de rând.

În orice caz, politica este un subiect pătat cu mult sânge. Din păcate!

*”Letter to Anna”

Sursă foto: http://politkovskaya.novayagazeta.ru/

No Comments

ER 4

Astăzi a fost publicat un nou articol semnat de mine pe site-ul Ecoului Românesc. Pentru a-l citi click pe Fii Vizionar!

No Comments

Durerea părinţilor

Despre întâmplări dubioase, cu iz de crimă ascunsă, te aştepţi să auzi în oraşe mari.

Prima parte a vieţii mi-am petrecut-o într-un sat tradiţional din Moldovioara. Satul trăia după regulile sale moştenite de la generaţiile de dinainte. Era locul în care simţeam că mă pot bucura de un anumit grad de siguranţă. Nu era în firea mea să îl colind singură noaptea. Asta nu înseamnă că la o anumită vârstă nu eram prezentă la activitatea tinerească a satului. Mă refer aici la discoteca locală. Niciodată nu am avut vreun sentiment de teamă plecând spre sau întorcându-mă de la discotecă. Indiferent de oră aveam încredere că nimic rău nu are ce să mi se întâmple.

Zilele astea am aflat că o fată de 16 ani din satul natal a murit. Din primele impresii fata s-ar fi sinucis prin spânzurare. Cel puţin asta este declaraţia oficială. Prin sat însă circulă altă teorie şi anume muşamalizarea unei omucideri. Bineînţeles că există foarte multe versiuni ale evenimentului trist. Una dintre acestea ar fi că fata ar fi fost violată în timp ce se întorcea acasă de la discotecă. Adică pe aceleaşi străzi sigure pe care nu mi-aş fi făcut niciodată griji că mi s-ar putea întâmpla ceva grav.

Ce s-a întâmplat cu adevărat nu se va şti prea curând sau vreodată. Indiferent de ce s-a întâmplat este trist că un copil sănătos de 16 ani a ajuns în situaţia în care nu mai respiră aerul pământesc. Nu vreau să judec pe nimeni şi cu atât mai puţin să învinuiesc pe cineva. Este păcat că fata nu a putut fi ajutată. Dacă şi-a luat singură zilele atunci cred că cei din jur ar fi putut să anticipeze acest lucru. Se pare că toţi care au cunoscut-o o ştiau ca fiind plină de viaţă şi optimistă. De obicei acesta este comportamentul opus unei sinucigaşe, nu? Însă dacă partea cu spânzuratul este doar un cover up la alt eveniment nefericit din seara respectivă, mi-i şi groază să mă gândesc ce s-a întâmplat cu satul meu natal.

Eu rar citesc comentariile vreunei ştiri. Însă am făcut acest lucru pe site-ul PRO TV-ului. Printre multele comentarii erau şi ale unor consăteni care bineînţeles şi-au păstrat anonimitatea. Aşa am aflat că în sat avem un grup de tineri periculoşi care au părinţi înstăriţi şi care pot cu uşurinţă cumpăra justiţia din raion. Şi uite aşa descopăr eu că satul pe care îl vizitez de vreo 9 ani încoace este pe departe de a fi sigur. Iar cu noua generaţie care creşte locuitorii riscă să ajungă să creadă că îşi duc veacul printr-un “vest sălbatic”.

No Comments

Ieri seară…

…în cartierul Vesterbro al Copenhagăi au avut loc mai multe evenimente.

Îmi petreceam seara cu o bucată de articol ştiinţific publicat acum vreo 30 de ani. Dacă ar fi să îl cred pe profesorul meu îmi petreceam seara în compania unui articol delicios. La finalul operei i-am dat dreptate :-) .

Când încercam să înţeleg modelul economic folosit aud gălăgie în stradă. Deschid geamul şi surprize, surprize, un grup de oameni mişunau pe stradă cu steaguri şi lumânări. Steagurile erau de mai multe feluri. Din păcate eram prea departe ca să le văd, dar am recunoscut unul şi anume pe cel ce reprezenta comunismul. Sar de 2 ori şi pun mâna pe aparatul foto. Cum să ratez eu să imortalizez acest marş? Bineînţeles că ataşez filmuleţul mai jos. După ce am petrecut cu vederea ultimul participant intru repejor pe internet şi, să-i dea Cel de Sus sănătate celui care a inventat Google-ul, caut să văd cu ce ocazie am parte de atâta acţiune pe stradă. Pe 5 mai în 1945 Danemarca se numără printre ţările care se bucură de eliberarea de sub regimul nazist. În toată perioada ocupaţiei nemţii îi lăsau noaptea pe danezi fără electricitate şi în consecinţă aceştia din urmă stăteau la lumina lumânărilor. Ceea ce înseamnă că pe 4 mai seara în 1945 danezii au folosit pentru ultima oară lumânările pe post de sursă de lumină. Astfel se explică lumânările din mâinile oamenilor şi steagul comunist. Norocul lor că nu au fost “eliberaţi” de aceştia din urmă…

După ce mi-am hrănit curiozitatea, îmi reiau activitatea de a citi articolul ştiinţific. Ajung la partea cu interpretari economice şi iarăşi aud forfotă în stradă. Scot capul pe geam şi văd zeci de oameni pe role care merg vioi într-o coloană pe stradă. Desigur că îi filmez şi mă gândesc că uite ce activitate plăcută au oamenii într-o seară de vineri. Astăzi descarc filmuleţul şi observ pe la minutul 1:24 cum un tip iese din coloană şi intră pe străduţa pe care locuiesc. Se dă strategic după un panou şi presupun că “civilizat” dă afară lichidul pe care îl băuse mai devreme :-D . Să se înţeleagă, băieţii peste tot sunt băieţi :-) .



One Comment

Florile de acasă

Fiecare loc prin care ai trecut are magia lui. Fiecare loc prin care ai trecut are amintiri care te fac să suspini, de fericire sau de tristeţe. Şi când simţi asta realizezi că odată ai aparţinut pământului din jurul tău.

În aprilie am vizitat casa unde am copilărit. Mă uitam la toate cele ce mă înconjurau şi mă gândeam că parcă în trecutul apropiat eram acasă copil zburdalnic. Nu vă puteţi imagina bucuria mea de copil atunci când copacii începeau să înflorească şi toate florile primăverii dădeau semn de viaţă.

Bucurie am simţit şi primăvara asta când lalelele sădite cu grijă de mămica au înflorit şi când copacii tăticului s-au înălbit. Făcând ordine prin pozele făcute acasă am hotărât să-mi împărtăşesc sentimentul de bine şi cu voi, cititorii mei.

Încep cu un bobocel de lalea :-)



Continuăm cu 2 lalele în floarea maturităţii:





În peisaj apare şi o dulce narcisă. Când eram mică eu o numeam steluţă.



Comoara mămicăi – “pădurea” din faţa casei. Inocentele lăcrimioare care mai aveau nevoie de câteva zile ca să ne bucure cu frumuseţea lor sălbatică.



Şi închei reprezentaţia – caisul care o să bucure simţurile gustative în partea a 2-a a verii:





No Comments

1. maj i Fælledparken

Sărbătoarea muncii este celebrată cu mare fast în Copenhaga. Locul desfăşurării activităţilor de relaxare este în Fælledparken. Un parc destul de spaţios, cu multă iarbă verde şi, nu în ultimul rând, cu mii de oameni pregătiţi să se simtă bine. Astăzi copenhaghiştii au avut parte şi de o vreme fenomenal de plăcută. Fiind sfătuită să nu ratez această “petrecere”, m-am prezentat astăzi cu prietenul meu bun, aparatul foto şi, în consecinţă, ataşez mai jos nişte poze şi nişte filmuleţe pentru imaginea de ansamblu.

Să începem cu începutul i.e. cu imaginea pe care am văzut-o când am păşit în Fælledparken:



Continuăm cu premierul Danemarcăi, Helle Thorning-Schmidt, care a ţinut un discurs pe placul susţinătorilor ei :-) . Daneza mea nu m-a lăsat să înţeleg mai mult de 30% din tot discursul. Oricum, mult mai bine decât nimic!



Soarele strălucea, cântăreţii cântau pe scenă şi o mămică se juca cu bebelul ei. Sweet! :-)



Următoarea poză prezintă 2 persoane creative. Cineva îi filma şi ei cântau din toţi cei 2 plămâni. Să fi trimis cumva Danemarca pe cine nu trebuia la Eurovision? :-D .



Şi ce fel de sărbătoare socialistă fără oleacă de reprezentare a comunismului! Şi da, cu tot cu steagul Coreei de Nord!



Şi mai jos includ 2 video-uri scurte filmate din diferite părţi ale parcului.

La finalul filmuleţului aveţi scrisă dorinţa lăuntrică a fiecărui danez :-D .



2 Comments

Tres metros sobre el cielo – poze

Am privit varianta spaniolă a adaptării cărţii lui Federico Moccia, “Tres metros sobre el cielo”. Dacă vreţi vreo părere despre film ca să vă hotărâţi dacă să îl vizionaţi sau nu, atunci eu vă recomand trailer-ul, şi alte review-uri. Eu în schimb ataşez articolului capturi foto care mi-au plăcut. Cu alte cuvinte, o adunătură de 3 metri deasupra cerului :-)





Şi la sfârşit pentru doamne şi domniţe, muşchiuleţ spaniol :-D :

No Comments

Credincioşii sau…

…cum îi place fratelui meu să le spună credincioizii.

Aşa cum v-am anunţat în articolul precedent, cu ocazia sărbătorilor pascale am fost în Moldova. După cum probabil ştiţi Învierea Domnului este o sărbătoare foarte importantă în rândul credincioşilor. Există o întreagă listă cu ce se poate face şi cu ce nu când vine vorba despre Paşte. Înainte de noaptea Învierii avem parte de postul mare. Adică săptămâni întregi în care trebuie să îţi linişteşti sufletul, în care să te eliberezi de păcate făcând un oaresce sacrifiu. Sunt sigură că ştiţi la ce sacrificiu mă refer. În perioada postului ai interzis la multe feluri de bucate alese, băuturi, iubiri şi vorbe jignitoare.

Eu nu am fost niciodată cea mai bisericoasă persoană. Prin clasa a 6-a am avut o tentativă, însă a eşuat înainte de a începe. De ce? Pentru că multe din ritualurile cerute mi se păreau cumva neadecvate persoanei mele. Poate şi deoarece consătenii care mergeau la biserică vedeau această escapadă ca o modalitate de a observa şi a bârfi pe alţii. E greu de explicat reacţia mea, dar acum ştiu sigur de ce merg la biserică tare rar.

Deoarece biserica nu este tocmai locul meu, nici ritualurile promovate de ea nu-mi sunt la suflet. În ceea ce priveşte ţinutul postului mă conduc după o vorbă biblică, „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”. Aşa că ţin post de fiecare dată când sufletul mi-o cere şi nu atunci când decide nu ştiu ce căpetenie bisericească.

Dar să revin la povestea iniţială. În noaptea de Înviere am decis că la ora 00:00 o să fiu în lăcaşul sfânt. Asta avea să aibă loc după o zi întreagă în care am făcut mâncăruri alese, ca la moldoveni. Şi păcat să nu merg la biserică din moment ce ea se află vis-a-vis de casa părintească. Aşa că la ora 00:00 am ocolit de 3 ori biserica şi am ascultat părintele cum de 2 ori mi-a zis “Hristos a înviat” şi a 3-a oară “Христос воскрес” şi eu ca un adevărat creştin patriot am răspuns de 2 ori “Adevărat a Înviat” şi a  3-a oară m-am închis pentru sine. După toate cuvântările şi cântecele a intrat părintele în biserică şi toţi după el. Ţin să precizez că oameni erau sensibil mai puţin faţă de acum 2-3 ani. În faţa bisericii erau parcate pe ambele părţi ale drumului o sumedenie de maşini. După ce a intrat părintele în biserică, maşinele una câte una dispăreau. Şi o dată cu ele şi toţi tinerii. Ştiţi unde i-am regăsit pe toţi? La “biserica tinerilor”. A se citi discotecă. Toate maşinile erau parcate strategic acolo şi aşteptau ora 4-5 dimineaţa ca să meargă iar la biserică pentru a sfinţi cozonacul. Unii tineri erau tare făloşi că ei au reuşit să ţină tot postul şi erau nerăbdători să “păcătuiască” cu o pulpă de pui. Asta povesteau ei de zor la “biserica tinerilor” în condiţiile în care postul se sfârşeşte după ce părintele sfinţeşte bucatele. Aceşti credincioşi erau bine-mersi la discotecă cu berea şi ţigara în mână în ultimele ore ale postului.

Cum am mai spus, eu nu sunt un om al bisericii. Eu cred în omenie, eu cred în dreptate, eu cred în sinceritatea oamenilor până este demonstrat contrariul, eu nu cred în răzbunare, eu nu cred în răutate…Eu nu cred că dacă mănânc carne/ouă/prăjituri/etc îi afectez pe ceilalţi.

Dar probabil vă întrebaţi ce căutam eu la discotecă în seara Învierii? Vroiam să văd dacă s-a schimbat ceva din perioada când aveam 13-14 ani (plus că dacă am postul personal, de ce nu aş avea şi sărbătoarea Învierii personală?). Am văzut aceeaşi tineri (chiar dacă erau alte feţe) care nu ştiu în ce cred. Ei ţin post, dar nu ştiu care e menirea postului. Ei în seara de Înviere iau punga pregătită de mama şi merg să ocolească biserica la miezul nopţii. După asta petrec câteva ore în compania prietenilor la bar/discotecă/biliard şi încheie dimineaţa fără păcate. Doar părintele îi stropeşte cu agheazmă înainte să ajungă acasă. Şi iaca aşa se trece tradiţia credinţei de la o generaţie la alta. Şi încet, încet, numărul oamenilor care o să păşească pragul bisericii o să scadă sensibil şi cei care o să meargă la biserică ar să o facă din inerţie şi nu pentru că simt chemarea divină.

 

2 Comments

Ultimele 2 săptămâni

Am avut parte de 2 săptămâni pline. Pline cu treburi de rezolvat, cu oameni de vizitat şi cu multe idei pentru articole. Partea tristă e că ideile îmi veneau şi eu niciodată nu aveam ce-mi trebuia să le scriu. Aşa că o să încerc să povestesc din amintiri :-) .

Cu ocazia sărbătorilor pascale am hotărât să fac o vizită celorlalte 2 “case” ale mele, casa părintească şi casa Bucureşti. Acasă am părinţii şi rudele, iar în Bucureşti am “familia” din liceu şi facultate. De cum am aterizat pe Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” m-am lovit de oameni needucaţi şi aici mă refer la personalul aeroportului. Nu intru în detalii, dar primirea a fost pe departe de a fi caldă. Situaţia a fost salvată de o prietenă care a făcut tot posibilul să fie la aeroport pentru a mă întâmpina. Mi-a luat cam jumătate de zi să mă reobişnuiesc cu comentariile specifice oamenilor ce populează capitala ţărişoarei noastre. După câteva ore bune eram impasibilă la orice tâmpenii din juru-mi.

Ştiţi de ce îmi este drag Bucureştiul? Pentru oamenii care mi-s tare scumpi, pentru prietenele mele din liceu, pentru amintirile amuzante care au ajutat la formarea mea. Dar Bucureştiului îi lipsesc oameni educaţi, culţi şi cu bun simţ. Calităţi care ar trebui învăţate din familie şi/sau şcoală. Eu tot am speranţa zilei de mâine şi vreau să cred că societatea se va schimba în bine cu timpul.

După escapada mea prin Bucureşti mi-am luat porumbeii şi am venit acasă. Locul în care mi-am petrecut primii 15 ani din viaţă. Locul în care mi-au fost puse bazele personalităţii şi cunoştinţelor. Nu s-au schimbat prea multe. Poate doar că sunt mai multe gropi în şoseaua centrală a localităţii mele natale şi copii mai mulţi care cresc mai mult singuri decât cu părinţi.

Când vin acasă neapărat am de făcut câteva plimbări prin capitala Moldovioarei. Iar am ajuns la piaţa din centru. De fiecare dată când mă întorc aştept să văd o schimbare în legătură cu acest loc, iar schimbarea întârzie să apară. Piaţa asta are puterea de a-ţi crea un dezgust faţă de micuţul verde oraş. Oare când persoanele competente o să îşi bage gheruţele în bucăţica de mafie de la piaţa centrală? Cred că multe ape pe Bâc mai trebuie să treacă ca să văd transformarea pe care o aştept.

Şi marea problemă a ambelor capitale de pe plaiul mioritic sunt maşinile. Sunt mult prea multe, măi oameni buni. Nu mai poţi respira de ele. Sunt parcate şi pe stânga şi pe dreapta, sunt pe trotuar, sunt peste tot. Şi cel mai mult mă enervează faptul că această problemă poate fi rezolvată foarte uşor. De exemplu, în Danemarca un om care cumpără o maşină plăteşte aproape dublu la stat în taxe faţă de costul maşinii per se. Un alt lucru extrem de bun este că pe străduţe există parcări pentru care plăteşti. Nu exagerat de mult, dar numai bine cât să mai taie din pofta de a avea maşină pentru ochii lumii.

Când vin la căsuţele mele mă lovesc de problema oului şi a găinei în ceea ce priveşte promovarea utilizării bicicletei ca şi transport. Pe de o parte sunt oamenii (pe care îi înţeleg perfect) ce nu vor să îşi rişte viaţa pedalând printre maşini şi pe cealaltă parte primăriile, care nu vor să investească bani în piste pentru biciclişti pentru că, ghici ciupercă ghici, nu există un număr minim de oameni care să folosească bicicleta în oraş. Şi uite aşa ne învârtim într-un cerc vicios. Şi totuşi am văzut aventura Primăriei Municipiului Bucureşti de a crea piste, pardon de a spăla nişte bani care în teorie au fost investiţi în proiectul “Piste de Biciclişti în Municipiul Bucureşti”. Cine este deşteptul care a aprobat desenarea pistelor pe mijlocul trotuarului sau a pistelor care trec prin staţii sau a celor care îmbrăţişează câte un stâlp? Îi dureros să vezi banii plătiţi de oamenii de rând ducându-se pe Dumnezeu ştie ce.

Şi uite aşa au trecut cele 2 săptămâni. Şi acum plec la cea de-a 3 casă a mea. Urmează să scriu alte idei în alt articol.

 

2 Comments